O identitate viabilă are nevoie de un fundament pe care se poate întemeia. Este necesară o bază de siguranţă, un sentiment al autonomiei personale şi de asemenea o bună stimă de sine. Toate aceastea depind de o serie de atitudini sănătoase, faţă de propria persoană, faţă de ceilalţi şi faţă de viaţă.
Iată câteva dintre ele:
- Pot fi apropiat de ceilalţi. Am dreptul să trăiesc. Existenţa mea, nevoile şi emoţiile mele aduc bucurie celorlalţi. Sunt un dar pentru ei şi îmi pot comunica liber trăirile.
- Pot avea încredere şi mă pot baza pe ceilalţi. Lumea relaţiilor poate să fie un loc sigur. Nu sunt singur. Pot cere ajutor când am nevoie.
- Pot fi eu însumi. Lumea este un loc captivant unde sunt multe de descoperit. Am o curiozitate vie şi pot explora lumea exterioară.
- Sunt destul de bun exact aşa cum sunt. Pot fi iubit.
A revendica atitudini sănătoase faţă de sine ne permite să luăm decizii viabile şi să ne realizăm. Ştiu cine sunt şi ce rol am în această viaţă. Deasemenea, ştiu cine sunt ceilalţi şi ce afinităţi am cu ei.
Dacă sentimentul identităţii este trăit doar prin prisma a ceea ce ne reflectă ceilalţi, riscăm să ne formăm o identitate dependentă de feedback-urile exterioare, iar dacă acestea sunt negative trăim un conflict care duce la confuzie şi probleme relaţionale.
Astfel apare durerea, apare frica, umilinţa, ruşinea. Persoana trăieşte o identitate de împrumut, livrată din exterior şi atunci poate deveni sclavul părerilor celorlalţi. În aceste condiţii nu poate să cunoască siguranţa şi sentimentul că are propriul ei loc în familie şi societate. Care sunt afinităţile mele, cine sunt eu şi cine sunt ceilalţi? Care sunt rolurile mele? O asemenea persoană trăieşte în confuzie şi teamă pentru că nu ştie unde se încadrează în sistemele sociale.
Nu mai este nevoie de o societate sclavagistă cum era acum 2000 de ani pentru că o parte importantă din populaţie intră automat în logica sclavului şi se comportă ca şi cum ar fi în lanţuri.
Sunt nişte lanţuri psihice, evident, care pot fi manevrate cu uşurinţă de cei care deţin diverse pârghii ale puterii.
- Sunt obosit, vreau să merg acasă şi să mă odihnesc.
- Nu, vei sta la serviciu să lucrezi, altfel vei fi eliminat şi vei ajunge un paria.
Prin urmare constrângerile sunt psihice şi au înlocuit cămăşile de fortţă din trecut. În tradiţia psihiatrică cămaşa de forţă era chiar o cămaşă specială cu care era legat fedeleş pacientul psihiatric agitat. Astăzi nu mai este nevoie să fii bolnav psihic pentru a fi legat. Poţi să fii un sclav foarte docil şi adaptat cerinţelor stăpânilor de sclavi şi poţi trăi în această logică o viaţă întreagă.
Într-un sistem psihic sănătos sentimentul identităţii personale nu este dat de ceea ce crede celălalt despre mine sau despre ceea ce spun eu. În ce mă priveşte mi-am construit o identitate şi ţi-o pot comunica şi ţie. Faptul că perspectiva ta asupra vieţii este oarecum diferită de a mea, este o chestiune care te priveşte pe tine. Eu aleg să rămân ceea ce sunt şi pot să respect faptul că ai o altă perspectivă. Dacă reuşim să găsim numitori comuni, foarte bine, dacă nu, fiecare îşi vede de drumul lui, iar faptul că tu ai o identitate diferită de a mea nu îmi afectează cu nimic propria identitate. Este în regulă să ne asemănăm aşa cum este în regulă să fim diferiţi.
Iată ce spunea foarte sugestiv despre o asemenea situaţie terapeutul F. Perls.
Eu fac ce am de făcut şi tu faci ceea ce ai de făcut. Nu am venit în această lume pentru a trăi la înălţimea aşteptărilor tale, iar tu nu eşti în această lume pentru a trăi la înălţimea aşteptărilor mele. Tu eşti tu şi eu sunt eu, iar dacă din întâmplare ne întâlnim unul cu celălalt, e minunat. Dacă nu, nu se poate face nimic în această privinţă.
Poate să pară dur la prima vedere, dar de fapt este reconfortant pentru că ne eliberează de o mulţime de condiţionări relaţionale.
Ori noi ce facem? Căutam de cele mai multe ori o oglindire în celălalt, fără să ne asumăm propria identitate la nivel relaţional. Şi atunci ce relaţie putem avea decât unu eşti tu şi eu nu sunt eu? Nu ne putem întâlni. Iar dacă ăsta este un tipar atunci nu mă pot întâlni cu nimeni, pentru că oamenii sunt diferiţi unii faţă de alţii. Nimeni nu poate reflecta pe nimeni în mod absolut.
Ne întâlnim nu pentru că suntem identici, ci pentru că ne putem conţine unul pe celălalt cu tot cu diferenţe, iar asta ne oferă şansa de a trăi intimitatea şi posibilitatea de a creşte în procesul nostru de individuare.
Da, pentru că ştiu că o diferenţă uneori are nevoie să fie tolerată apelând la compromis, alteori însă mă îmbogăţeşte cu noi conţinuturi şi îmi permite să mă dezvolt.
Lucrurile asemănătoare ne apropie, dar dezvoltarea implică integrarea diferenţelor pentru că dacă ar exista numai lucruri asemănătoare am ajunge la o relaţie statică, ne-am reflacta unul în celălalt şi dezvoltarea s-ar opri, nu ar mai exista mişcare.
În fond dezvoltarea implică un proces de integrare al polarităţilor fie că ne referim la polarităţile noastre lăuntrice, fie că este vorba de aspectele polare pe care ni le reflectă celălalt.
Se creează astfel o dinamică, însă nu pot ajunge la sentimentul unităţii şi al comuniunii decât în măsura în care pot să mă conţin atât pe mine cât şi pe celălalt.
Paradoxal, identitatea mea relaţională implică mereu disponibilitatea de a conţine diferenţe. Cum să fim într-o relaţie dacă eu nu sunt capabil să te conţin cu diferenţele tale? În acelaşi timp răman eu însumi cu identitatea mea, cu ceea ce mă defineşte pe mine în mod fundamental ca persoană unică şi îmi asum realitatea faptului că uneori nu ne putem întâlni. Asta nu ne împiedică, însă, să ne rugăm unul pentru altul.
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 14 si 21 martie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”
Ateliere de dezvoltare personală