Omul lui Dumnezeu (39)

Omul lui Dumnezeu a trăit mult timp în neliniște și tulburare. Viața lui a fost o succesiune de suișuri și coborâșuri, făra să știe prea bine încotro merge. A început să capete claritate și sens, abia atunci când a înțeles cuvintele Mântuitorului: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29)

Mult timp a crezut că realizările sale importante, sunt expresia calitaților remaracabile pe care le are și care in ultimă instanță, îi exprimă meritele. Acestă convingere nu i-a adus, însă, pace, ci mai degrabă surescitare. Nu era înclinat să mulțumească, ci mai degrabă să se laude. Se credea drept și virtuos, iar asta l-a dus la trufie. După sfâșieri cumplite și nenumărate căderi, a înțeles că faptele sunt nefolositoare pentru suflet, dacă nu există smerenie.

Omul lui Dumnezeu a insistat să își arate dreptatea în relațiile sale cu semenii. A intrat în jocul acuzelor și argumentației cu ceilalți, devenind cu atât mai înverșunat, cu cât aceștia se arătau mai iraționali și mai lipsiți de decență. Aproape de fiecare dată, conflictele se inflamau și sfârșeau într-un fiasco. Cu timpul a înțeles cu părerile lui nu însemnau nimic în fața nevoii celuilalt de a-și exprima drama interioară. Astfel, a învățat să asculte cu multă atenție și compasiune și fără să mai judece. Inima lui deschisă, a devenit pentru ceilalți suport pentru vindecare, pace și întoarcere la sine.