~ Wellness (integral) ~

Sunt oameni care renunţă la plăceri, renunţă la putere, renunţă la un statut social şi la averea personală pentru a fi fericiţi şi de asemenea, sunt oameni care caută plăcerea, care caută puterea, statutul social şi resursele materiale tot pentru a fi fericiţi.

Fericirea este o temă comună, o temă universală, scopul ultim al vieţii dincolo de care nu mai există nici un de ce. Dacă eşti întrebat de ce vrei să faci carieră, vei avea un răspuns. Dacă eşti întrebat de ce vrei să câştigi o competiţie, de asemenea, vei avea un răspuns care ar putea să fie urmat de o altă întrebare, de un alt de ce. Atunci când răspunzi pentru că vreau să fiu fericit, nu mai există niciun de ce, nu mai există nicio întrebare, este finalul finalurilor.

Vom încerca să răspundem la următoarele întrebări: “Ce este starea de bine?”,  “Ce ar defini fericirea?” şi de asemenea, cum am putea să le dobândim. Sunt teme provocatoare pe care eu le abordez din postura de ucenic, bineînţeles.

Trăim astazi într-o cultură a stării de bine, wellness, şi asistam din ce în ce mai mult la dezvoltarea unei industrii a stării de bine, chiar a unei industrii a fericirii. Din câte am înţeles, în ultimii ani au apărut chiar profesori de fericire şi adevărate curente de gândire în domeniul psihologiei.

Evident, subiectul nu este uşor de tranşat, dar curentul wellness are deja în spate sume fabuloase şi se preconizează creşteri enorme la nivel global în următorii ani. Sigur,putem înţelege acest fenomen în sensul în care fiinţa umană are o nevoie profundă de fericire şi este definită, în ultimă instanţă, de această condiţie.

Planurile wellness sunt, de fapt, planurile vieţii şi astfel putem vorbi despre un wellness al planului fizic, dar şi despre un wellness intelectual, emoţional, social şi chiar spiritual. De asemenea, domeniul se extinde şi în planul problemelor de mediu pe măsură ce din ce în ce mai multe persoane conştientizează necesitatea unui mediu curat.

M-am gândit cum să împart lucrurile astfel încât să putem clarifica într-o anumită măsură această temă privind condiţiile unei adevărate stări de bine. În esenţă, starea de bine înseamnă sănătate. OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii) defineşte sănătatea ca o stare de bine completă, care consideră planul fizic, planul psihologic, planul mental şi de asemenea planul social.

Starea de bine este, iată, o stare de plenitudine, dar putem vorbi, totuşi, despre existenţa mai multor planuri. Planul fizic pare să fie cel mai accesibil acestei industrii a wellnessului, uneori mergându-se până la identificare. S-au dezvoltat centrele spa pentru starea de bine, centrele de aerobic, centrele de fitness, saloanele de frumuseţe, centrele de nutriţie.

Dar putem vorbi aici, în sensul unui wellness global şi despre psihoterapie, coaching, dezvoltare personală şi mai nou spiritualitate înţeleasă într-un fel care mai degrabă creează confuzii decât să lămurească. Mi se pare aspectul cel mai delicat al acestui curent în care se vehiculează tot felul de idei contradictorii şi tot felul de perspective de mântuire care nu au nicio legătură cu adevărul, asta din punctul meu de vedere.

Planul fizic

Vă propun să plecăm de la planul fizic. Starea de bine poate să însemne plăcere, plăcere în sensul cel mai senzorial. Putem vorbi despre un corp al plăcerii, un corp viscero-senzitiv pe care îl stimulăm pentru a ne oferi plăcere. Pentru asta facem masaj şi ne relaxăm, mergem la saună, la saloanele de înfrumuseţare pentru că ne dorim să rămânem tineri şi să ne simţim bine. Şi da, fericirea este asociată cu tinereţea deşi în realitate nu este chiar aşa. Cercetările au arătat altceva din punctul acesta de vedere.

Este ok să experimentăm plăcerea? Este ok, omul are nevoie de plăcere şi într-un anumit sens, plăcerea este una dintre dimesniunile esenţiale ale stării de bine şi chiar ale fericirii, înţeleasă în primul rând ca dimensiune emoţională. Bucuria, tandreţea, iubirea sunt emoţii, sunt trăiri pozitive şi sunt în acelaşi timp o componentă esenţială pentru starea noastră de bine.

În ce priveşte corpul plăcerii, există un aspect delicat. În măsura în care plăcerea corpului este o experienţă naturală, în sensul cel mai bun al cuvântului, lucurile sunt în regulă. Intervine, totuşi, o problemă: plăcerea ca substitut pentru suferinţă sau pentru golul existenţial. În aceste condiţii, supralicitarea plăcerii se transformă ea însăşi într-o dramă şi uneori, chiar într-o tragedie. De aceea este important să facem această distincţie, între ceea ce am putea trăi ca plăcere naturală şi ceea ce poate fi uneori plăcerea ca substitut pentru golul existenţial.

Este ok să facem masaj, să mergem la spa sau la bazin, toate lucurile acestea sunt în regulă, dar nu mai este în regulă atunci când consumăm alcool peste măsură sau atunci când apelăm la droguri. Aceasta ar fi distincţia esenţială pe care o propun în legătură cu corpul plăcerii.

Există, de asemenea, un corp al acţiunii, un corp al vitalităţii, un corp care se mişcă, care acţionează, un corp prin intermendiul căruia dăm curs unor provocări ale vieţii şi care ne face să simţim că trăim.

În ultimii ani au apărut şi la noi parcurile de aventură în care acest corp al acţiunii, acest corp musculo-tensional este activat la maxim şi pus în situaţii limită, pentru a-şi da cu adevărat măsura. Din ce în ce mai multe persoane îşi cumpără biciclete, merg la pădure, socializează şi se simt bine. Este, de asemenea, o experienţă deosebită să mergi la munte şi să faci diverse trasee. Toate acestea sunt moduri de a ne pune în valoare acest corp al acţiunii, solicitându-l şi provocându-l în sensul bun.

Sigur că wellness, atunci când ne referim la planul fizic, înseamnă şi atitudine, educaţie pentru sănătate şi decizii care promovează starea de bine, o bună funcţionare a organismului şi recuperarea, atunci când este cazul. Iată, putem înţelege starea de bine şi că un proces decizional, educaţional şi ca atitudine faţă de viaţă.

Evident că pentru a ajunge la un format mental care să aleagă constant acele lucruri care promovează cu adevărat sănătatea şi starea de bine este nevoie de exerciţiu şi antrenament constant.

Nu este simplu să ţii un regim alimentar şi să respecţi ceea ce recomandă nutriţionistul, pentru că dincolo de informaţia pe care o împărtăşeşti, ai şi o serie de obiceiuri, ai nişte deprinderi. Fiecare om are un stil de viaţă şi stilul de viaţă, într-un anumit sens, suntem noi. Un alt stil de viaţă înseamnă practic să renunţi la tine şi să mori un pic. Poţi trăi un sentiment de constrângere, poţi avea sentimentul că ţi-ai pierdut libertatea, aşa că, deşi colesterolul a crescut, continui să preferi ceafa de porc cu cartofi prăjiţi şi bere rece şi continui să crezi că este cea mai bună mâncare din lume, pentru că aşa ţi-a spus cineva la o serbare populară când erai mic. Vedeţi, deja salivăm, unii dintre noi. Prin urmare nu este uşor. De aceea, de cele mai multe ori, avem nevoie de o anumită susţinere şi evident, de multă consecvenţă în formarea acelor atitudini care promovează starea de bine în plan fizic.

Planul emoţional

Putem vorbi şi despre un wellness emoţional, despre condiţia noastră afectivă, despre ceea ce simţim şi despre felul în care reacţionăm la diverse situaţii. Care este fondul meu emoţional? Sunt o persoană mai degrabă veselă, optimistă, încrezătoare şi cu o bună stimă de sine? Sau dimpotivă, am un fond anxios, de tristeţe şi port în mine resentimente cărora nu vreau să le dau drumul. Care este condiţia mea?

Cum mă exprim într-o situaţie socială în care este implicată emoţia, care este răspunsul pe care înţeleg să-l dau, în condiţiile în care contextul mă frustrează şi nu vrea să colaboreze cu mine? Mă enervez, dau vina pe nu-ştiu-cine, găsesc un vinovat, mă înfurii sau aleg să-mi păstrez pacea, calmul, liniştea, în fond, starea de bine? Mult timp am crezut că atitudinea corectă în astfel de situaţii este să te enervezi, şi evident că mă enervam. Prin urmare, este vorba de condiţia internă, care alege să privească într-o direcţie sau alta. Contează foarte mult în ce direcţie alegi să priveşti, pentru ca direcţia în care alegi să priveşti are foarte mare legătură cu ceea ce simţi.

În acest conext, wellness poate să însemne o educaţie a condiţiei noastre emoţionale.

Bine, dar nu toate evenimentele sunt favorabile, nu întotdeauna se întâmplă lucruri bune, uneori există drame. Mai mult decât atât, tragedii. Există experienţe de limitare severă, lagărul, închisoare, există sărăcie. Cum ai putea să ai o stare de bine în aceste condiţii? Evident, este mai greu, mult mai greu. Nu avem un panaceu pentru starea de bine, pentru fericire şi cred că răspunsul la această problemă este, într-un anumit sens, paradoxal. Cred că nu poţi să fii fericit fără să accepţi dimensiunea tragică a vieţii, pentru că viaţa are, în mod evident, o dimensiune tragică. Dacă mi-aş refuza conştientizarea acestei realităţi, probabil că starea mea de bine ar fi una nevrotică, în sensul în care plăcerea ar deveni o compensare pentru golul existenţial.

Pot fi bine cu mine şi pentru că accept faptul că viaţa are un sfârşit. Pot fi împăcat şi pentru că ştiu şi accept că sunt o persoană cu limite, cu slăbiciuni şi neputinţe şi atunci când trăiesc durerea – şi o trăiesc – şi  atunci când suferinţa vine – şi vine – cel mai înţelept lucru este să accepţi realitatea, să accepţi că te doare şi să plângi, să accepţi că ai trăit o pierdere şi să te simţi mâhnit. Aceasta este condiţia vindecării, iar vindecarea este condiţia stării de bine.

Pe de altă parte, starea de bine poate să fie şi un context care trezeşte vinovăţia. Să te simţi vinovat pentru că te simţi bine, pentru că ai mâncat ciocolata aia singură sau ţi-ai luat o zi liberă şi ai fost în excursie fără sora ta, fără prietena ta şi te-ai simţit bine. Cu atât mai mult cu cât uneori ni se reproşează că te-ai simţit bine fără mine. Acesta poate fi un motiv pentru care respingem starea de bine şi emoţiile pozitive, pentru a nu ne simţi vinovaţi. Este important să ştim să gestionăm aceste trăiri, astfel încât să ne putem deschide către o autentică stare de bine. Emoţiile pozitive sunt o componentă esenţială a stării de bine. Nu poţi să fii fericit şi în acelaşi timp să trăieşti un profund gol existenţial, o stare vid. Nu poţi să fii depresiv şi fericit, lipsit de recunoştinţă şi fericit, anxios şi fericit, nu se poate. De aceea uneori este nevoie să ne vindecăm, iar ca să ne vindecăm este important să înţelegem cum funcţionează emoţiile noastre, care este logica lor.

Paradoxal, de multe ori este necesar să ieşim din zona de confort a emoţiilor negative cu care ne-am obişnuit şi să construim un nou fundament afectiv, care să promoveze starea de bine şi viaţa.

O altă dimensiune a stării de bine este dimensiunea intelectuală. Ne raportăm la intelect ca la un instrument ce trebuie întreţinut pentru a continua să funcţioneze bine. Domnule, mai fac şi eu o integramă, mai fac o socoteală, mai citesc şi eu o carte să-mi întreţin mintea. Trăim acum o adevărată fobie de Alzheimer, dar se pare că nu este chiar o fatalitate şi că un anumit tip de exerciţiu intelectual poate să preîntâmpine fenomenul. Sigur, încă se mai fac cercetări, însă nu pot să mă abţin să nu am o atitudine optimistă chiar şi faţă de această problemă care este una serioasă.

Cred că aspectul esenţial al wellnessului intelectual este legat de atitudine, de felul în care înţeleg să gândesc şi de felul în care aleg să mă raportez la diversele situaţii de viaţă. Aici vreau să fac o precizare care mi se pare importantă, anume că nu contează atât de mult primul gând, ci mai degrabă al doilea şi cele care îi urmează acestuia. Altfel spus, dacă primul gând este negativ, continui cu un şir de gânduri negative sau la al doilea gând deja mă repoziţionez? Al doilea gând ţine mai degrabă de un tipar mental, iar acest tipar poate fi numit atitudine sau convingere. O convingere pozitivă, adaptativă, funcţională sau dimpotrivă.

Propun o formulă în legătură cu această dimensiune intelectuală pe care o numesc credinţa fundamantală în bine. Este important de precizat faptul că răul nu are un ipostas al lui, adică nu există ceva în creaţie care să fie în mod esenţial rău. Răul poate să fie înţeles ca o cădere din bine, iar în Scriptură este precizat acest lucru: şi iată, toate acestea erau bune. Nu exista niciun aspect al acestei lumi care să fie complet autonom în raport cu Dumnezeu. Creaţia este opera lui, însă, paradoxal, libertatea pe care totuşi o avem, ne poate duce la alegeri rele. Tot ea îmi permite însă să mă întorc la bine.

Putem exersa credinţa fundamentală în bine cu ajutorul unor exerciţii, respectiv prin cultivarea unor convingeri adaptative, astfel încât să creem noi tipare pentru o reflectare adecvată a realităţii.

Planul social şi ocupaţional

Putem vorbi despre un wellness relaţional sau social şi în esenţă, despre o cultură şi o educaţie a relaţionării şi raportării la celălalt. Este un aspect important al vieţii pentru că felul în care mă raportez la celălalt se va întoarce întotdeauna la mine prin feedback. Dimensiunea eu-tu este o dimensiune esenţială în sensul în care psihicul uman este înţeles ca o formă a vieţii de relaţie, pentru că în afara relaţiei nu poate exista viaţă. Psihicul uman nu poate supravieţui decât în relaţie, într-o dinamică eu-tu. Sigur că această dinamică relaţională înseamnă, implicit, să rămân eu însumi. La nivelul cel mai concret înseamnă să ţin cont şi de nevoile mele şi de nevoile tale, să te înţeleg din punctul tău de vedere dar să rămân, în acelaşi timp, congruent cu eul meu profund. Binele pe care pot să îl fac celuilalt nu exclude binele pe care mi-l fac mie. Întotdeauna avem în vedere o atitudine câştig – câştig. Da, pentru că cea mai mare parte din stres vine în plan relaţional, atunci când părăsim poziţia ok-ok. În momentul în care eu sau tu nu mai suntem ok, intervine o mecanică de stres foarte previzibilă, care ţine de tipologia fiecăruia dintre noi. Pentru a fi bine, pentru a putea fi cu adevărat flexibil şi creativ, este esenţial să fiu ok şi este esenţial să fii şi tu ok în mintea mea. Sigur că toate aceste elemente ţin de un anumit proces educaţional şi de un anumit antrenament.

Putem vorbi, de asemenea, şi de un wellness ocupaţional, care ţine de munca noastră. O muncă bună, care să conducă cu adevărat la starea de bine, este, în esenţă, munca-vocaţie, pe care o faci din motivaţii interioare, pentru că vrei, nu pentru că trebuie. Este o muncă pe care ai ales-o şi în care te poţi dezvolta cu adevărat. Acestea sunt condiţiile în care putem experia starea de bine în contextul muncii. Dacă este vorba doar de job, miza este legată preponderent de bani, dacă este vorba de carieră, sunt ambiţii legate de statutul social, de prestigiu şi de a urca în ierarhie. Altfel, dacă nu eşti promovat, rişti să cazi într-un stres sever. A treia posibilitate de a munci este vocaţia, acel loc în care eul se poate exprima liber şi se poate împlini. A face o muncă bună, o muncă plăcută şi cu sens în care aptitudinile sunt cu adevărat puse în valoare este şi o chestiune de înţelegere profundă a propriei personalităţi şi de contribuţie personală pentru mai binele acestei lumi.

În fine, un alt element al wellnessului este cel care ţine de mediu şi de o cultură a unui mediu pozitiv, ecologic şi care promovează sănătatea. În acest context ne putem referi, de asemenea, şi la un spaţiu ambiental, care să ne ofere confort şi bună dispoziţie. Astfel, suntem atenţi la felul în care ne îngrijim grădina, ne aranjăm mobilierul şi ne colorăm pereţii casei sau ai apartamentului. În ultimă instanţă, putem vorbi chiar despre un wellness spiritual. Omul este preocupat de sens şi evident că orice lectură a realităţii implică şi o semnificaţie. De ce trăiesc, încotro mă îndrept şi care este sensul acestei vieţi.

Cam acestea ar fi domeniile unui wellness global şi integrativ, în sensul cel mai larg şi în acelaşi timp, foarte pe scurt.

Starea de bine şi nevoile psihologice

Putem afirma că starea de bine este indisolubil legată de satisfacerea nevoilor fundamentale, iar atunci când aceste nevoi nu sunt satisfacute intervine o stare de deficit, suferinţă sau chair o stare patologică. De foarte multe ori oamenii nu îşi cunosc nevoile, nu ştiu să le denumească şi să le circumscrie şi evident că într-un asemenea caz nu ştiu nici cum să le satisfacă. Este important să ne cunoaştem nevoile, dar este necesară şi abilitatea de a le satisface. Individul sănătos este acela care îşi poate împlini nevoile esenţiale, iar starea de bine emoţional se instalează atunci când nevoile sunt împlinite.

În ansamblul nevoilor, planul psihologic, reprezintă un corpus aparte care se distinge printr-o complexitate deosebită şi necesită moduri mai elaborate pentru a putea fi satisfăcute implicând şi o dimensiune interpersonală. Planul interpersonal se referă la relaţia cu celălalt şi la calitatea relaţiei cu acesta.

În decursul timpului au fost elaborate diverse liste cu nevoi, în general, şi cu nevoi psihologice în special. Propun aici o serie de nevoi care mi s-au părut congruente în raport cu planurile wellness-ului pe care   le-am prezentat anterior:

• Nevoia de bonding (apropiere fizică şi deschidere emoţională)
• Nevoia de ataşament
• Nevoia de recunoaştere şi stimă de sine
• Nevoia de identitate
• Nevoia de sens şi spiritualitate

Nevoia de bonding. Pare să fie nevoia cea mai puţin conştientizată, mai ales în contextul vieţii adulte. Se manifestă şi implicit se construieşte chiar de la începutul vieţii în contactul mamei cu bebeluşul printr-un sistem de semnale emoţionale şi senzoriale care implică atingerea, contactul fizic. Dar bondingul este mai mult decât o simplă nevoie a unui bebeluş, este un adevărat sistem, este o matrice, o fundaţie a vieţii.

Sistemul de bonding înseamnă de fapt contactul cu celălalt prin schimbul de emoţii şi apropiere fizică. Copiii caută în mod natural îmbrăţişarea şi deschiderea emoţională cu persoanele apropiate din viaţa lor şi trăiesc această experienţă ca pe o expresie a intimităţii şi a iubirii.

De foarte multe ori adulţii au dificultăţi în a fi deschişi emoţional şi fizic apropiaţi în acelaşi timp. Sunt mame care nu îşi iau copiii în braţe pentru că nu au experienţa şi trăirea de bonding şi astfel resping sau intelectualizează. Omul care a trăit respingerea este înclinat să respingă şi să ia distanţă pentru că îi este în mod fundamental frică. În plan interior trăieşte experienţa unei lipse profunde şi dureroase.

Prin urmare dacă această condiţie de bonding nu este bine aşezată în sistemul motivaţional al persoanei, toate celelalte nivele ale devenirii personale vor fi într-o măsură mai mică sau mai mare afectate. De aceea va fi necesar să ne întorcem la bază şi să ne creem acel tipar care să ne permită să integrăm bondingul. Fără un exerciţiu de bonding sistematic confortul nostru emoţional şi fiziologic, starea de bine în fond, vor fi într-o măsură mai mică sau mai mare afectate.

Abilitatea de a ne apropia este fundamentul sistemului de comunicare, este nucleul legăturilor umane şi trăim la acest nivel o sincronizare mutuală. Bondingul este un temei pe care omul îl construieşte într-o etapă preverbală şi reprezintă o conduită esenţială a existenţei pentru că într-un anumit sens de ea depinde viaţa.

Nevoia de bonding ne va însoţi pe tot parcursul vieţii şi evident că va trebui satisfăcută în mod corespunzător. Odată integrat, bondingul ca atitudine va fi o sursă constantă a stării de bine până la cele mai înaintate vârste.

Nevoia de ataşament. Sentimentul de siguranţă personală se întemeiază într-o relaţie de ataşament. Această relaţie se constituie într-o adevărată bază de siguranţă pentru propria viaţă. Experienţa pe care ajung să o trăiesc este aceea de a mă simţi protejat experimentând astfel o încredere fundamentală în bine pe care o trăiesc în plan interior.

Ataşamentul implică o bună internalizare a bondingului care este cadrul în care se dezvoltă acest sentiment de siguranţă. Copilul nu se poate simţi în siguranţă fiind izolat şi emoţional închis. Ataşamentul se construieşte într-un context de apropiere şi deschidere emoţională faţă de persoanele investite ale copilăriei.

De foarte multe ori, adulţi fiind rămânem închişi pentru că nu ne simţim în siguranţă. Posibilitatea de a trăi apropierea şi intimitatea şi de a putea să fiu eu însumi în relaţia cu celălalt, fără să mă gândesc la evaluare se construieşte aici, în acest fundament bonding-ataşament.

Este crucial pentru copil să simtă că poate găsi în mama sa o bază sigură care poate fi chemată respectiv la care se poate întoarce când se simte neliniştit. Se vorbeşte în psihologie despre aşa-numitul ataşament sigur sau nesigur. Când ataşamentul este nesigur se poate dezvolta un ataşament evitant sau anxios. În ce priveşte ataşamentul sigur acesta are în vedere o relaţie previzibilă care implică legături afective stabile şi de durată.

Se pare că omul afectiv este mai greu de integrat decât omul social. De cele mai multe ori oamenii au o profesiune, poate chiar o carieră, dar ceva mai puţine relaţii afective satisfăcătoare, de aceea problema singurătăţii şi a golului existenţial a ajuns o temă atât de importantă a timpului actual.

Nevoia de autonomie. Stilul nostru de ataşament este format în primii ani de viaţă, în relaţia cu persoanele care ne acordă îngrijire. Când persoana se simte în siguranţă se dezvoltă nevoia de autonomie. Copilul îşi îndreaptă atenţia spre mediul înconjurător, spre lumea exterioară.

Lumea poate să fie astfel explorată şi cucerită independent pentru că am o bază de siguranţă la care mă pot întoarce şi care mă protejează. Copilul descoperă că poate interacţiona cu lumea exterioară prin acţiuni proprii. Pot lua decizii în legătură cu mine pentru că sunt o persoană autonomă.

Pe de altă parte, nevoia mea de a explora această lume va fi mai mult sau mai puţin marcată de angoasă şi de evitări în funcţie de sentimentul de siguranţă pe care îl trăiesc. Este important să îmi consolidez sentimentul lăuntric de siguranţă pentru a putea trăi în mod deplin autonomia. În măsura în care mă simt autonom voi putea să răspund pozitiv unei alte exigenţe importante a vieţii şi anume stima de sine.

Nevoia de stimă de sine. Atunci când faci lucruri, când explorezi lumea şi când începi să îţi pui în valoare calităţile poţi trăi un sentiment al valorii personale. Astfel poţi avea o perspectivă pozitivă asupra vieţii şi poţi rezista mai uşor eventualelor respingeri.

Dar nu se întâmplă întotdeauna aşa. Scheme disfuncţionale, convingeri negative asimilate cândva în istoria noastră timpurie ne împiedică uneori să ne satisfacem această nevoie:  nu sunt ok, nu sunt suficient de bun, nu am dreptul.

Schimbarea acestei situaţii implică identificarea şi repunerea în discuţie a vechilor convigeri negative, combaterea lor cu argumente şi adoptarea unor atitudini şi comportamente diferite, congrunete cu nevoia fundamentală de stimă de sine.

Noile atitudini ne vor permite să luăm hotărâri pentru viaţa noastră şi să facem noi alegeri cu adevărat viabile pentru dinamica noastră motivaţională. A gândi contructiv, pozitiv, în acord cu realitatea şi întemeiat pe încrederea fundamentală în bine, iată ce este esenţial să exersăm.

Nevoia de identitate. O nevoie ceva mai elevată poate fi considerată nevoia de identitate, de a fi tu însuţi, de a avea un sentiment al apartenenţei care este mai puţin condiţionat social. Un om care are un sentiment clar al identităţii alege ceea ce consideră că îl reprezintă şi într-un anumit sens face ce îi place şi ce vrea cu adevărat. Se simte liber, are o identitate a lui şi nu este foarte legat de recunoaştere. Nu în sensul că nu ar fi în regulă să fii recunoscut, dar dacă recunoaşterea îţi cere să renunţi la tine însuţi, atunci nu ai nevoie de ea. Ce să faci cu recunoaşterea atâta timp cât nu mai poţi fi tu însuţi?

Asta nu înseamnă că uneori în viaţă nu faci lucruri care nu îţi plac foarte mult dacă vrei să obţii anumite rezultate. Spre exemplu dacă vreau să fiu profesor şi îmi place să predau, atunci trebuie să corectez lucrări, este inevitabil. Dar în ultimă instanţă ceea ce contează este fundamentul decizional la care mă raportez în primul rând şi anume faptul că îmi place să predau.

Sentimentul identităţii îmi permite să aleg în conformitate cu nevoile mele profunde şi cu ceea ce sunt eu şi nu neapărat sau în primul rând cu ceea ce vor alţii.

Nevoia de sens. Pe măsură ce integrăm etapele precedente de maturizare, găsind moduri adecvate de satisfacere a nevoilor devine important pentru noi să dezvoltăm un sistem de valori şi un sistem spiritual care să ofere vieţii noastre un sens viabil.

Înţelegem toate aceste nevoi într-o dinamică evolutivă şi în sensul de etape de maturizare şi dezvoltare personală care au în acelaşi timp un caracter permanent pe parcursul întregii vieţi.

Sensul este o dimensiune esenţială a fericirii şi a unei stări de bine profunde trăită la nivel existenţial. Nu este suficient să avem emoţii pozitive pentru a fi fericiţi; emoţiile pozitive vin şi trec ca şi cele negative. Ele au nevoie să fie puse pe o traiectorie a vieţii, să aibă o semnificaţie şi să se raporteze la un scop al existenţei. Altfel riscăm să trăim confuzia la fiecare răscruce pentru că dacă nu exită un sens în interiorul fiinţei nu ştii încotro. Astfel, la nivel existenţial este nevoie de un sens tot aşa cum în plan cotidian coerenţa vieţii este dată de existenţa unor scopuri.

Starea de bine implică satisfacerea acestui ansamblu de nevoi într-un mod conştient şi responsabil. Altfel spus, starea de bine este un rezultat al raportului adecvat cu sine şi al satisfacerii nevoilor de bază. Este esenţial să ne îmbunătăţim abilităţile personale de a ne satisface aceste nevoi pentru a dobândi un echilibru general.

În sinteză putem spune că este important să poţi fi cu cineva într-o relaţie care să fie fizic apropiată şi emoţional deschisă, lucru care ne va permite apoi să ne construim un sentiment profud de siguranţă. Acest sentiment de siguranţă ne va permite la rândul lui să devenim autonomi pentru a putea explora lumea. Pe această bază ne vom construi un sentiment viabil al stimei de sine care ne va permite apoi să accedem la o identitate proprie. Mai mult decât atât, integrând toate aceste dimensiuni vom putea să ducem o viaţă semnificativă întemeiată pe valori şi pe o perspectivă spirituală asupra vieţii.

Într-un anumit sens starea de bine este o chestiune de alegere, iar alegerea înseamnă disponibilitatea de a întâmpina cu gratitudine micile ocazii cotidiene atunci când bei o cafea sau atunci când îmbrăţişezi o persoană sau atunci când priveşti un cer înstelat.

Fericirea se constituie din aceste momente, iar a putea să beneficiezi de ea implică o atitudine pe măsură, o atitudine de întâmpinare a binelui şi a lucrurilor pentru care putem fi mulţumitori. Viaţa este uneori dramatică, dar de cele mai multe ori îi putem zâmbi.

Cele 3 cercuri ale stării de bine

Trăim astazi într-o cultură a stării de bine şi asistăm din ce în ce mai mult la dezvoltarea unei adevărate industrii în acest domeniu. OMS defineşte sănătatea ca o stare de bine completă care consideră planul fizic, planul psihologic, planul mental şi de asemenea planul social. Starea de bine este, iată, o stare de plenitudine a întregii fiinţe.

Putem afirma că starea de bine este indisolubil legată de satisfacerea nevoilor fundamentale, iar atunci când aceste nevoi nu sunt satisfacute intervine o stare de deficit, suferinţă sau chiar o stare patologică.

De foarte multe ori oamenii nu îşi cunosc nevoile, nu ştiu să le denumească şi să le circumscrie şi evident că într-un asemenea caz nu ştiu nici cum să le satisfaca. Este important să ne cunoaștem nevoile, dar este necesară și abilitatea de a le satisface. Individul sănătos este acela care își poate împlini nevoile esențiale, iar starea de bine emoțional se instalează atunci când nevoile sunt împlinite.

În ansamblul nevoilor, planul psihologic reprezintă un corpus aparte și necesită moduri mai elaborate pentru a fi satisfăcute. În decursul timpului s-au propus diverse modele ale nevoilor în general, și ale nevoilor psihologice în special.

Propun aici o abordare simplă a stării de bine prin raportarea la un model sintetic care ia în considerare 3 dimensiuni reprezentate intuitiv sub forma a 3 cercuri concentrice.

• Cercul cel mai larg este cercul siguranței și se referă la necesitatea unei baze de siguranță ca fundament al încrederii și stabilității în viața. Cercul siguranței este acel loc în care am construit în copilărie o stare de atașament stabil față de o persoană investită și care ne protejează și ne acceptă necondiționat.

Modelul nostru de atașament se formează în primii ani de viață. Dacă am avut un atașament securizant vom fi adulți siguri, capabili de angajament și inițiativă. Persoanele care nu trăiesc un atașament pozitiv au de multe ori relații de luptă, se simt singure, neîmplinite și fără încredere.

Va fi important ca o asemenea persoană să depășească conflictul dintre dorința de atașament și teama de atașament. Va fi important ca persoana să exerseze atitudini sănătoase în existența ei cotidiană.

Pot fi apropiat de ceilalți. Am dreptul să trăiesc. Am dreptul să îmi exprim nevoile și sentimentele. Pot avea încredere și mă pot baza pe ceilalți. Pot cere ajutor când am nevoie. Nu sunt singur.

Toate aceste atitudini reprezintă o bază care ne permite să ne exprimăm în plan social, să ne dezvoltăm și să ne exersăm puterea interioară în mod constructiv.

• Un al doilea cerc este cercul afectivității. Sentimentul de siguranță și încredere pe care îl trăiesc la nivelul primului cerc îmi permite să mă deschid și să trăiesc experiența intimității. Spațiul psihologic de siguranță pe care l-am asimilat îmi favorizează deschiderea, astfel încât să mă arăt așa cum sunt, în mod autentic. Vulnerabilitatea pe care o trăiesc nu mă înspăimântă.

Dimpotrivă, teama că voi fi judecat, că scăderile și slăbiciunile mele vor fi vizate și astfel eu voi fi rănit în identitatea mea cea mai profundă mă vor face să rămân închis. Este esențial să mă simt în siguranță în relația cu celălalt pentru a mă putea deschide și astfel să experimentez intimitatea și afectivitatea. Pentru asta este important să știu că pot fi acceptat necondiționat, altfel experiența iubirii nu este posibilă.

Facem în cel mai bun caz un joc comportamentalist, facem ce trebuie și construim o comunicare socială care să excludă riscul de a fi răniți. Însă nu vom fi și în situația de a putea trăi comuniunea și sentimentul de a fi în legătură.

Atunci când mă simt în legătură, când știu că pot fi iubit, pot fi eu însumi, nu îmi este teamă să fiu eu însumi cu toate ale mele, cu lumini și umbre. De fapt cu umbre pe care le-am integrat deja la nivelul identității mele totale și care au devenit între timp condiții ale eului meu liber. Pot să îmi asum chiar și faptul că există ceva pozitiv în slăbiciunile mele, până la urmă chiar și în căderile mele pentru că Dumnezeu convertește totul în bine.

Va fi  important să exersăm atitudini sănătoase în viața noastră cotidiană: Pot fi iubit. Sunt destul de bun exact așa cum sunt. Îmi știu rolul și știu cine sunt. Am o apartenență clară.

Într-un spațiu de siguranță, acceptare necondiționată și iubire ne putem simți cu adevărat noi înșine, conștienți de sine și fără conflicte majore în relația cu sine și cu ceilalți.

• Cercul creativității. Este al treilea cerc și reprezintă un spațiu al libertății în care persoana își urmează liber pasiunile, își exprimă adevărata personalitate și calitățile care îl definesc cu adevărat și care îi permit să trăiască o experiență profundă propriului sens. Cercul creativității este un loc al dezvoltării personale, al individuării și în ultimă instanță al unei ancorări în transcendență.

Persoana își poate exprima astfel eul liber și poate trăi fericirea care este vocația fundamentală a umanului, a omului congruent cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu.

La acest nivel putem cultiva atitudini ca acestea: știu ce este important pentru mine, în ce merită să mă implic și cum să îmi folosesc abilitățile și energia. Știu unde sunt acum, care este sensul acestei lumi și am o idee despre unde voi merge după moarte. Am o intuiție privind identitatea mea profundă și știu că există ceva mai mare decât mine care mă cuprinde și mă protejează.

Modelul celor 3 cercuri ne permite să avem o viziune de ansamblu asupra umanului și să înțelegem în mod intuitiv atât sensul devenirii personale cât și exigențele cărora trebuie să le răspundem pentru a avea o profundă stare de bine și o viață împlinită.