Să ne schimbăm convingerile limitative

Cu toate astea, rămânem înfometaţi de acceptare. Avem o nevoie profundă în sensul acesta şi trăim într-o condiţie de lipsă pentru că premisa de la care plecăm este una falsă. Pot să fiu iubit? Am eu datele necesare ca să fiu iubit? Uneori cred că da. Alteori, însă, mă gândesc că nu şi asta mă tulbură.

De aici începe un întreg cortegiu de gânduri şi comportamente, de reacţii şi de moduri de relaţionare, care devin din ce în ce mai stufoase şi mai complicate, deşi îşi au originea într-o singură rădăcină şi anume faptul că nu sunt suficient de bun aşa cum sunt. Va fi important să înţeleg că sunt deja ok, atât timp cât sunt opera Creatorului a toate. Ori creaţia este un rod al iubirii. Aceasta nu este poezie, ci însăşi esenţa realităţii. Am fost creat din iubire şi am primit un dar care este libertatea.

Putem folosi acest dar chiar împotriva noastră, punând în discuţie opera Creatorului. Suntem în stare să facem acest lucru pornind de la o serie de convingeri care ne ghidează existenţa. Cum sunt aceste convingeri? Atâta timp cât ne limitează şi nu sunt congruente cu nevoile noastre ontologic îndreptăţite, sunt în mod fundamental iraţionale, sunt pur şi simplu false. Prin faptul că nu am luat însă hotărârea să le eliminăm, ele continuă să ne ghideze percepţiile, trăirile şi comportamentele şi dacă mă mai confrunt şi cu o situaţie de respingere, îmi întăresc în felul acesta şi mai mult convingerea că nu sunt acceptabil.

Gândesc şi mă comport ca şi cum valoarea mea ar depinde de preferinţa unuia sau altuia în raport cu mine. Dar până la urmă, chiar dacă celălalt mă preferă, tot rămân cu o sensibilitate şi îndoială privind propria mea acceptabilitate, pentru că aceasta nu se întemeiază în interiorul meu. Prin urmare, celălalt nu mă poate vindeca prin simplul fapt că mă preferă, cu atât mai mult cu cât nu ştiu dacă mâine nu o să mă respingă.

Astfel, în loc să fiu eu însumi, începe să mă preocupe preîntâmpinarea respingerii pentru că plec de la premisa greşită că sunt acceptabil doar dacă X,Y, Z mă acceptă.  Prin urmare, originea problemei nu este la semeni, nu este la Dumnezeu, ci este undeva în capul meu. O convingere poate să sune aşa: “nu sunt o persoană acceptabilă”;

Aceasta este o formă radicală, severă şi profund constrângătoare. O formă mai puţin severă dar la fel de păcătoasă este: sunt acceptabil doar dacă… Avem aici o condiţionare şi dacă tu faci frumos – stai mumos, Bubico – şi nu primeşti un răspuns favorabil, nu primeşti cubuleţul de zahăr, atunci te deprimi şi cazi într-o formă extremă de iraţionalitate: nu sunt acceptabil.

Iată, tu ai făcut frumos şi tot ai fost respins. A naibii fatalitate! De fapt tu ştiai chestia asta şi uite că ţi s-a confirmat. Evident că o asemenea situaţie este dureroasă pentru că un asemenea tipar nu ne permite să ne satisfacem nevoile. Este pur şi simplu incongruent cu nevoile noastre ontologic îndreptăţite.

Pentru a ne menţine în viaţă şi pentru a ne păstra sănătatea trupească şi sufletească, trebuie să răspundem unor exigenţe. Aceste exigenţe sunt direct legate de satisfacerea nevoilor. Trupului trebuie să-i dăm oxigen, odihnă, hrană, condiţii de temperatură  şamd. Şi planul sufletesc, de asemenea trebuie hrănit. De multe ori, din cauza convingerilor iraţionale pe care le avem, ne împiedicăm să ne satisfacem în mod adecvat nevoia de iubire şi de a fi valorizat. Ne interzicem, practic, să vedem că avem valoare şi că suntem demni de a fi iubiţi. Aşteptăm validarea de undeva din afara noastră. Rămânem de multe ori în condiţia copilului care, într-adevăr, depinde de cei mari în toate aspectele. Adulţii sunt cei care au grijă de copil şi îl hrănesc atât trupeşte cât şi sufleteşte.

Ca adult, însă, poţi să decizi ce este bun pentru tine. La trei ani nu puteai să decizi, haleai tot ce ţi se dădea. Asta este valabil pentru noi toţi. Dar la 30 de ani putem să ne alegem meniul. În virtutea cunoştinţelor, a experienţei, în virtutea puterii pe care o avem, în virtutea a ceea ce ştim că ne face bine, putem să facem asta. Ori dacă o atitudine nu este bună şi ne împiedică să ne satisfacem nevoile, de ce să o mai păstrăm? De ce să păstrez ceva care mă tulbură şi mă împiedică să am o stare de bine? Prin urmare, să ne schimbăm convingerile limitative!