Omul lui Dumnezeu (IX)

Omul lui Dumnezeu trăiește acum cu adevărat pentru că a fost dispus să moară. Iubește pentru că a fost dispus să moară. A renăscut pentru că a fost dispus să moară! Cum să renaști dacă nu ai murit?

Un om al lui Dumnezeu este dispus să-și asume provocarea conform căreia aproape orice s-ar spune despre el este adevărat. Este o perspectivă care-i trezește anxietatea, dar tocmai această situație paradoxală îl conduce la ordine și înțelegere.

Acest om a înțeles că una este să fii tras într-o parte și alta este să te lași dus în acea parte. De aceea el a ales să rămână centrat, tolerând tensiunea polarităților chiar dacă a însemnat uneori să fie pironit pe cruce.

Omul lui Dumnezeu a observat că atunci când este mulțumit nu are nevoie de măști. Oamenii poartă măști când vor să ascundă un aspect sau altul pe care îl consideră inacceptabil. Ajungând acum la acceptarea de sine, se simte mulțumit și mulțumește deopotrivă.

Omul lui Dumnezeu știe că pentru un creștin al tradiției taina spovedaniei este un lucru esențial. Taina pocăinței, cum se mai numește, aduce în lumina conștiinței conținuturi ale umbrei și le depășește în mod paradoxal prin asumare și mărturisire. Astfel primind rușinea care însoțește mărturisirea, el primește și darul minunat al iertării.

Un om al lui Dumnezeu a rătăcit mult timp în compania fantasmelor și s-a lăsat înrobit de dulci înșelări. Dar când otrava acestora a început să-l ardă și-a înțeles greșeala și a chemat în ajutor toți îngerii din cer. Aceștia i-au răspuns plini de bucurie, dovadă că el este viu.

Un om al lui Dumnezeu a detestat adversitățile și a cârtit din toți rărunchii pentru orice dificultate și împotrivire a sorții. A protestat și a bătut din picior până dincolo de limanul tinereții. Cu greu, a început însă să înțeleagă faptul că toate acestea îi lucrau mântuirea. Atunci s-a smerit și în sfârșit a învățat să tacă.

Omul lui Dumnezeu se roagă Sfântului Înger păzitor. În genunchi își plânge toate lucrările cele rele și de rușine pe care le-a săvârșit: minciuna, clevetirea, pizma, osândirea, trufia, neascultarea, neiubirea de frați, ținerea de minte a răului, iubirea de argint, desfrânarea, mânia, scumpătatea, lăcomia, beția, multa vorbire, gândurile rele și viclene, obiceiurile cele rele, aprinderea spre desfrânare.
Cere milostivire și ajutor și sprijin să fie făcut părtaș cu toți sfinții acum și pururea și în vecii vecilor.

Mulți ani, omul lui Dumnezeu s-a lăsat afectat de lucrurile mărunte ale vieții, convingându-se că este îndreptățit să se tulbure și chiar să-și piardă cumpătul. Chiar și astăzi i se mai întâmplă să facă „din țânțar armăsar” și să-și consume energia pentru nimicuri. Totuși a descoperit că viața poate să curgă în favoarea lui atunci când se încredințează pur și simplu proniei.