În măsura în care eu mă abţin de la asemenea exprimări (de ex., m-am infuriat, dar mă abţin să te înjur) asta este un lucru bun. Încet-incet, faptul că mă abţin de la acte destructive mă ajută să merg către adevărata cauză a reactivităţii mele, care este undeva mai la adânc.
De cele mai multe ori, descopăr o durere pe care mult timp am negat-o, nu am vrut să ştiu de ea. Într-un asemenea moment este recomandat să-mi asum şi să-mi exprim durerea. Se vorbeşte chiar despre un dar al lacrimilor. În acest caz, nu mai este util să te abţii, dimpotrivă, exprimarea ne permite să ne eliberăm de răni vechi şi dureri profunde. Un asemenea proces este terapeutic. Sensul abţinerii este legat de ceea ce este rău, de ceea ce poate să aducă vătămare altora şi nouă înşine. Este esenţial să facem distincţie între cele două tipuri de situaţii.
Totuşi, în realitate, lucrurile nu pot fi împărţite întotdeauna tranşant. Uneori în terapie se trece prin etape intermediare cum ar fi “punerile în situaţie”. Acestea pot fi folositoare pentru o persoană care este încărcată de resentimente faţă de cineva semnificativ din viaţa sa. Pentru că nu poate să pătrundă cu uşurinţă în straturile mai profunde ale problemei, este de dorit să-şi descarce într-un anumit sens emoţiile respective, însă într-un cadru adecvat, terapeutic, niciodată către o persoană, niciodată într-un sens destructiv. Dimensiunea ecologică a procesului terapeutic este esenţială. Dacă ceea ce fac eu vatămă pe cineva, inclusiv pe mine, atunci nu este bine ce fac. Ideea este să nu vătămăm pe nimeni.
În anii ’60, D. Casriel, care lucra cu dependenţi, îşi începea orice terapie cu un exerciţiu de abţinere. O persoană era primită în centrul lui de terapie doar dacă se abţinea de la consumul de droguri. Pare paradoxal, adica tu de fapt eşti dependent, dar nu poţi să începi terapia dacă mai consumi. De ce are sens? Are sens pentru că adevărata problemă sau cauză nu este consumul de droguri, la acest nivel avem doar simptome. Cauza este mai profundă şi ţine de un gol existenţial, de o suferinţă, de o anumită credinţă a persoanei vis-à-vis de propria viaţă, care o împiedică să-şi satisfacă în mod viabil nevoile ontologic îndreptăţite. Ori cum să ajungi la acest strat atâta timp cât te laşi stăpânit de simptome?
Prin urmare, va trebui să facem un exerciţiu de abţinere, să ne căznim să facem un efort şi să nu mai cedăm simptomului, astfel încât să ajungem la conştiinţa cauzei şi să începem un travaliu la acest nivel. Să mergem dincolo de simptom este, în ultimă instanţă, sensul oricărei terapii profunde şi mai devreme sau mai târziu este necesar să ne asumăm lucrarea la acest nivel. Nu avem altă şansă dacă dorim o vindecare profundă. Altfel, facem “vânare de vânt”, continuând să ne gestionăm problemele profunde prin compensări.
Aceste compensări au rolul unui anestezic care ne permite pe termen scurt să nu mai simţim durerea. Şi atunci mâncăm peste măsură şi nu mai simţim durerea, dar trăim consecinţele negative asupra sănătăţii fizice. De asemenea, când consumi alcool, compensezi, când iei droguri, compensezi, când te răzbuni, compensezi. Este ca un anestezic, dar atâta timp cât ne anesteziem, nu ne vindecăm.
Sigur că răzbunarea îţi anesteziază durerea, survine un soi de “răcorire”, un soi de plăcere, dar la scurt timp, vechea stare revine. După acel moment, te întorci la vidul existenţial, la golul interior. Nu ai rezolvat problema, de fapt nu ai făcut decât să o acoperi pentru scurt timp. De aceea compensarea trebuie să se repete şi, în felul acesta, se instalează ceea ce numim dependenţă sau patimă.
Prin urmare, abţinerea este un aspect foarte important în procesul de vindecare, însă ea reprezintă un prim pas, nu este totul. Un dependent de droguri poate să înceapă un proces terapeutic care să dureze 5-6 ani. Am lucrat cu dependenţi care s-au pretat la o terapie de cabinet şi care s-au tratat nu de o dependenţă, ci de mai multe. Sigur că în timpul terapiei au mai fost şi recăderi, a mai venit şi SMURD-ul la ei acasă, însă într-un interval de câţiva ani, s-au eliberat de acele dependenţe. Între timp au început şi o lucrare spirituală, asta însemnând şi prezenţa unui duhovnic în viaţa lor, la care se spovedesc şi care îi îndrumă pe calea unei purificări profunde. Poate nu s-au vindecat complet, însă s-au vindecat suficient de mult încât să aibă o viaţă normală şi să nu mai fie robii acelor patimi.
Într-adevăr, abţinerea este prima etapa în procesul de vindecare, este premisa necesară pentru a ajunge la cauză, dar nu este întotdeauna uşor să ataci cauza. Dacă persoana trăieşte o durere prea mare şi dacă patima are încă o forţă de atracţie puternică, persoana tinde să se întoarcă la compensări, adică să recadă. Adevărul este că avem de-a face cu o luptă teribilă uneori, mai ales atunci când avem în vedere dependenţe vechi, cronicizate.
Alteori persoana tinde să rămână oarecum suspendată între două lumi, undeva la jumăteatea drumului între simptom şi cauză. Putem spera că aceasta este o etapă în drumul spre vindecare. Poate că Dumnezeu are nişte motive să o ţină în această stare intermediară. Poate sunt încă lucruri importante de înţeles. Oricum, nu este nimeni responsabil pentru faptul că noi suntem încă nevrotici. Nu are terapeutul sau duhovnicul obligaţia să ne vindece în condiţiile în care noi insistăm să ne uitam “sub coada calului”. Prin urmare, contează foarte mult şi direcţia în care privim. Avem toată libertatea în acest sens. Contextul vindecării este un context de libertate şi în ultimă instanţă, avem puterea să alegem ce vom face.
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”
Seminarul “Comunicare şi dezvoltare personală”
Ateliere de dezvoltare personală