Aproapele nostru, vindecătorul

Vindecarea înseamnă relaţie, singuri nu o să ne tratăm niciodată. Avem nevoie de o dinamică eu-tu care generează deschidere. Vindecarea înseamnă deschidere în faţa altui om. Spre exemplu, miza pe care o avem atunci când ne spovedim este dobândirea iertării de la Dumnezeu, dar această taină se petrece în faţa unui om, duhovnicul, a cărui prezenţă este esenţiala. Duhovnicul este un mijlocitor al iertării, care ne va însoţi pe parcursul procesului de curăţire şi vindecare sufletească.

Dacă vorbim despre probleme care ţin de stima de sine şi de abilităţi de afirmare, atunci mijlocitorul va fi grupul. Vom avea nevoie de un cadru de grup unde învăţăm afirmarea socială şi asumarea de sine. Să spui ce vrei sau ce nu vrei, cu ce eşti de acord sau cu ce nu eşti de acord, să treci prin frica de respingere şi de izolare şi să-ţi asumi că poţi fi rănit sau chiar mai mult, că lucrul acesta este inevitabil, iată aspecte esenţiale care pot fi prelucrate în grupul de terapie şi dezvoltare personală. Într-un asemenea context putem vorbi despre personalităţi de tip acceptor sau de tip rejector. Acceptorii acceptă orice numai ca să nu fie eliminaţi şi să primească evetual câteva firimituri de iubire. Rejectorii, dimpotrivă, resping pe oricine numai ca să evite orice risc de a fi rănit. În realitate, însă, nu ne putem vindeca fără să deschidem rana şi chiar fără să trecem prin durere.

Ceea ce ne poate oferi un cadru terapeutic de grup, mai mult decât viaţa cotidiană, este acceptarea necondiţionată. Este important ca persoana să se simtă acceptată şi atunci va putea să treaca prin durere, intuind o finalitate terapeutică a procesului prin care trece. După ce va parcurge acest proces se va putea raporta adecvat la situaţiile sociale cotidiene, fără să-i mai fie aşa de teamă de durere. Prin urmare, nu va mai fi necesar să aceepte orice sau să respingă pe oricine. Va fi în regulă să fie la fel şi va fi în regulă să fie diferit. Plătind preţul necesar şi inevitabil, vom dobândi, astfel, o vindecare autentică şi profundă.

Pe de altă parte unii dintre noi încercăm să ne rezolvăm problemele luând pastile. Tot ceea ce putem obţine, însă, este o anestezie temporară, o pseudo-stare de bine care pare să fi devenit un adevărat cult în anumite societăţi. Mulţi specialişti au abdicat de la soluţia vindecării psihologice şi duhovniceşti şi propun anxiolitice şi antidepresive pentru probleme de viaţă care pot fi abordate cu ajutorul cuvântului şi depăşite prin schimbarea de atitudine. Pai dacă eşti anxios ia pastile, pentru că şi eu iau de 20 de ani. Adică respectivul specialist devine un model pentru pacient în ceea ce priveşte maniera în care poate dobândi starea de bine, cu precizarea că acel specialist îşi câştigă traiul promovând asemenea soluţii, iar anumite industrii prosperă în felul acesta. Te duci la acel specialist, iar el te întreaba cum te mai simţi:

Şi aşa pacientul ajunge să încerce toată viaţa medicamente, simţindu-se când mai bine, când mai rău, fără să avem deloc certitudinea că dispoziţia lui schimbătoare are vreo legătură cu tratamentul. Sunt cercetări care, mai mult, demonstrează cu argumente puternice ca în foarte mare măsură, dispoziţia persoanei este determinată de efectul placebo.

Au fost adevărate fenomene sociale când au apărut pe piaţă medicamentele X, Y sau Z. Se vorbea despre ele ca despre salvarea omenirii. Apoi au apărut altele, pentru că cele anterioare nu fuseseră deloc salvarea omenirii. Sigur că în cazuri critice, de psihoză, terapia medicamentoasă are utilitatea ei, însă problema este că nu poţi să câştigi zeci de miliarde doar pe seama psihoticilor. Aceştia sunt prea puţini pentru asemenea mize financiare şi atunci îi “psihiatrizăm” pe nevroticii obişnuiţi, mai ales că terapia medicamentoasă nu necesită efortul de a te pune în discuţie şi de a te schimba.

Uneori, a intra pe făgaşul terapiei medicamentoase consacră simptomatologia – iei pastila şi te simti mai bine, nu mai iei pastila, te simti mai rău. În felul acesta se creează de multe ori o dependenţă şi perspectiva unor false soluţii. Miza esenţială a unui demers terapeutic, a unei lucrări psihologice, nu este să eliminăm simptomele, ci să deblocăm procesele de creştere, astfel încât persoana să îşi pună în valoare resursele, să poată să răspundă de o manieră adecvată nevoilor sale, nevoi cu un caracter dinamic, evolutiv şi care se asociază la rândul lor cu o etapă sau alta de dezvoltare.

Pentru a intra într-o asemenea paradigmă, avem nevoie de semenii noştri şi de o interacţiune din ce în ce mai profundă eu-tu.