Gânduri de vară… (4)

Sfântul îşi orientează existenţa către Cer şi nu îl mai preocupă problemele acestei lumi, jucând totul pe cartea mântuirii. Este o atitudine radicală, fără rest. Este şi asta un fel de egoism dar paradoxal, cel mai mare egoist, care vrea nici mai mult nici mai puţin decât împărăţia cerurilor, ajunge să fie cel mai mare generos cu mizele şi obiectele acestei lumi, dăruind totul până la ultimul bob de materie sau întâietăţi care pun în valoare egoul.

Transferul înseamnă să te comporți aici şi acum aşa cum ai făcut-o altădată sau cum ai fi vrut să o faci, dar condițiile nu ţi-au permis. Oricum ar fi este inadecvat şi ar trebui să ne dea de gândit.

Când ajungem să înţelegem suficient de bine logica paradoxului, atunci putem intra într-un mod mai profund în procesul de vindecare personală.”Am descoperit că sunt un mare păcătos. Ce fericire”.

A nu pune în discuție status quo-ul înseamnă să rămânem într-o logică a buclei în care dezvoltarea este suspendată iar viaţa ne oferă aceleași lucruri până la saturație.

Schimbarea minţii presupune la început un proces decizional, apoi intervine efortul consecvent pentru a consolida obiceiuri noi, congruente cu nevoile noastre.

Fiecare persoană este cel puțin până la o vreme, un fiu rătăcitor. Din fericire unii dintre noi alegem să ne întoarcem acasă.

Un diferend nu implică neapărat o luptă în care trebuie să-l înving pe celălalt. Un punct de vedere poate avea adevărul său dar nu trebuie să-i excludă celuilalt dreptul la existență.

O terapie profundă implică să ajungem la emoțiile de bază. Emoţiile de suprafață sunt emoții substitut şi le trăim ca simptome repetitive chinuitoare. În procesul vindecării trebuie să conştientizăm emoţiile fundamentale, să ni le asumăm şi să ne dăm voie să le exprimăm pentru a le integra astfel în identitatea noastră.

O convingere funcționează ca o paradigmă şi astfel ne condiționează existența. Plecând de la convingeri false despre lume şi viaţă riscăm să ne pierdem vocaţia.