Frica noastră cea de toate zilele – partea 6

“Într-un pământ nou nu există o cale pe care să pășești, ci pe măsură ce pășești lași în urma ta o cale.” Daniel Fusărea A rămâne în zona de confort înseamnă să-ți acorzi permisiunea de a stagna, să renunți să devii mai bun. Este ca și cum ai spune: “Bazeaza-te pe ceea ce ești, aste este tot ceea ce poți spera.” A dori să cartografiezi un teritoriu nou înainte de a-l străbate, înseamnă, practic, să rămâi în punctul de siguranță actual, implicit al frustrării de a-ți refuza reînnoirea. Căutarea cu orice preț a confortului ne ține departe de o autentică …

Frica noastra cea de toate zilele – partea 5

Dacă mintea mea a creat un zid pe direcția în care vreau să mișc lucrurile acum, doar voința nu-mi va fi de ajutor. Mai întâi trebuie să dau zidul la o parte și doar așa voința își va relua funcția ei în schimbarea lucrurilor. De ce amânăm lucrurile bune din viața noastră, deși am devenit conștienți de importanța lor? Le amânăm pentru că asimilarea acestora presupune renunțare și exercițiu. Schimbarea în bine ne scoate din zona de confort și ne obligă la efort. De fapt, noi amânăm efortul în speranța unor soluții facile care se dovedesc întotdeauna iluzorii. Schimbările profunde …

Frica noastră cea de toate zilele – partea 4

Existența răului nu exclude posibilitatea de a recunoaște, de a alege și de a trăi binele. Liber arbitru înseamnă posibilitatrea de alege. Când răspunsul pe care îl dau vieții este o construcție a egoului, încrederea pe care o experimentez mă pune în opoziție cu celălalt iar asta mă conduce către separație și izolare. Nesiguranța se menține și astfel apar frica și tensiunea. Suntem în logica unui eu condiționat conflictual care ne împiedică să intrăm în contact cu ființa noastră profundă, acolo unde putem cunoaște sentimentul libertății. Într-o asemenea situație rămânem în atitudini de evitare, iar frica poate țâșni oricând. La …

Procesul iertării

Vinovăția fără experiența profundă a iertării ne conduce către judecată și pedeapsă chiar din interiorul propriei noastre ființe. În vinovăție omul se pierde pe sine pentru că pierde bucuria, pierde seninătatea, sentimentul de a fi întreg. Pentru a ajunge la iertare sunt necesare pocăința și smerenia. Sentimentul profund al regretului, al părerii de rău, asumarea deplinei răspunderi pentru viața noastră, pentru felul în care am trăit ne scoate în mod paradoxal la un nou liman: limanul iertării, al înnoirii vieții în bucurie, iubire și fericire. Iertarea de sine este un moment esențial al înnoirii vieții. O viață nouă începe atunci …