Testimonial PIM: Înainte mă consideram o carieristă, acum…

Cele 3 credințe iraționale menționate sunt:
1. Sunt un bărbat ratat.
2. Dacă nu iau în considerare părerea celorlalți, nu am suficiente coordonante să îmi ghidez corect viața.
3. Partenerul meu trebuie să îmi fie superior.

1. Sunt un barbat ratat: Aceasta este afirmația unui personaj feminin dintr-o piesa de teatru – o femeie puternică, cu o carieră de succes, însă mândră și lipsită de afecțiune, afirmând aceste cuvinte imediat după despărțirea de partenerul ei. M-am regăsit în vorbele acestui personaj și am început să mă gândesc la mine. Într-adevăr, mă simțeam un om puternic, independent, logic și pragmatic, dar nu afectiv sau iubitor. Simțeam epuizare, o neconcordanță între ce am devenit și cine simt în sufletul meu că aș vrea să fiu. Purtam masca femeii independente, carieriste, care nu are nevoie de o familie, care se descurcă singură în orice situație. Eram văzută ca o prietenă puternică, dar nu și afectuoasă.
Rezultatul acestui comportament a fost exercitarea unui control exagerat, dar și multă mândrie și relații eșuate. Am realizat că mi-am petrecut o bună parte din viața mea ghidându-mă după această convingere care s-a dovedit a fi irațională.

Am decis să lucrez această convingere în cadrul cursurilor de coaching și astfel am putut să-i conștientizez implicațiile. Văzându-le negru pe alb am realizat cât de eronat am gândit despre mine și câte efecte negative mi-a produs această credință. Am simțit rușine, realizând cât de inutil a fost să mă comport ca un bărbat (ratat). În timpul procesului, am realizat că felul meu anterior de a fi era unul distructiv, fără a fi congruent cu ceea ce îmi doream în adâncul sufletului.

Nu înțelegeam de ce m-am simțit și comportat așa înainte. Simțeam tristețe, mila chiar, dar și furie că m-am închis într-o carapace „puternică” de frica de a nu suferi, de a nu fi vulnerabilă și expusă.
Așadar, am enunțat o nouă convingere: „Pot fi o femeie afectuasă și iubitoare.” Nu mai trebuie să fiu puternică și pragmatică tot timpul, este OK să îmi exprim sentimentele, să fiu slabă, să fiu iubită, să accept daruri. Este OK să fiu vulnerabilă și să mă deschid în fața partenerului. Acum mă simt o femeie care își exprimă afectivitatea, iubirea, vulnerabilitatea, care își dorește o familie și care deja a făcut pași în această direcție.

2. Dacă nu iau în considerare părerea celorlalți, nu am suficiente coordonante să îmi ghidez corect viața.
Practic, făceam alegeri pentru a-i mulțumi pe ceilalți, deoarece nu aveam încredere în propria judecată. Aceasta este o credință pe care am negat-o mult timp. Am proiectat-o asupra altora, i-am certat și ironizat că fac lucruri de gura lumii, până să realizez că eu îmi conduc viața după niște alegeri pe care consider că le-ar valida persoanele importante din viața mea, fără să mă gândesc dacă aceste alegeri mă fac pe mine fericită și congruentă cu nevoile mele.

Conștientizarea acestei credințe după care mi-am condus viața a avut un impact major. Cu această credință falsă mă îndreptam spre o prăpastie a vieții mele. Simțeam un gol, o mare neconcordanță între ce îmi doream eu cu adevărat și ce „trebuia” să fac de văzul lumii.
Încet-încet mi-am anulat propriile valori și m-am transformat într-o persoană pe care nici eu nu o mai recunoșteam. Bineînțeles că dacă nu ceri lucrurile de care ai nevoie, ci doar ce „trebuie”, nici nu primești ceea ce ai cu adevărat nevoie. Astfel, m-am privat de afecțiune, iubire, familie, înțelegere.

Când, într-un final, am realizat că mi-am condus viața după o credință falsă, după părerile celorlalți, după ce credeam eu că își doresc ceilalți de la mine, mi-am dat seama cât efort am irosit degeaba, când pur și simplu puteam să fiu liberă. Liberă să fac ce îmi doresc, să iau singură decizii și să mi le asum.
Astfel am ales o nouă atitudine: „Dacă tot fac eforturi pe plan social, personal, profesional, mai bine le fac pentru a dobândi lucrurile dorite de mine, nu ca să îi mulțumesc pe ceilalți.”

După ce am lucrat această credință, m-am simțit liberă. Nu mai trebuia să îmi aleg partenerul de viață pentru a îndeplini niște bine-cunoscute criterii și a bifa standardele pe care credeam eu că le impun ceilalți. Puteam să fiu cu omul lângă care simt iubire, înțelegere și afecțiune, fără să-mi mai pese dacă ceilalți sunt de acord sau nu. Mai mult, am avut o surpriză placută: dacă nu mai iau decizii după cum cred că ar fi pe placul celorlalți, nu înseamnă că aceștia nu mă mai acceptă.

Din contră, oamenii apropiați care țin la mine mi-au arătat mai multă apreciere pentru deciziile luate și asumate de mine. Iar ceea ce credeam eu că vor ei de la mine erau simple închipuiri. Dacă înainte să lucrez această credință presupuneam că oamenii mă judecă și nu mă mai acceptă dacă fac lucruri care nu sunt pe placul lor, și o consideram o tragedie, acum cred că lucrurile se rezolvă, am mai multă încredere în bine, nu mă mai simt în impas din orice. Lucrarea acestei credințe m-a ajutat pe toate planurile: personal – l-am acceptat pe prietenul meu așa cum este, fără să mai am așteptări de perfecțiune de la el și la scurt timp după aceasta a devenit soțul meu; profesional – sunt mai detașată la muncă, nu mai caut să interpretez părerea celorlalți despre mine tot timpul și cu siguranță mă simt mai detensionată; spiritual – am mai multă încredere că ceea ce fac este bine pentru mine, am mai multă încredere în vocea mea interioară.

3. Partenerul meu trebuie să îmi fie superior
Din seria: partenerul trebuie să fie „deștept, frumos și cu bani”, eu consideram că el trebuie să îmi fie superior din punct de vedere profesional și social, poate și ca să mă simt eu inferioară și să mă sabotez puțin. Tocmai pentru că nu îl consideram superior mie, deși îmi satisfăcea nevoile de afecțiune și înțelegere, aveam stări contradictorii. Simțeam că port o piatră de moară după mine. Mă simțeam încătușată și presată de nevoia de a lua o decizie, dar asta până când am trecut prin PIM cu această credință și am realizat că îmi fac singură rău.

În timpul procesului simțeam rușine, era un subiect personal împărtășit cu colegii de la coaching. Aveam tendința de a selecta ceea ce exprim și ce nu, însă am ascultat sfatul de a mă elibera și a-mi exprima gândurile și sentimentele. Este un sentiment salutar să te poți simți liber în exprimare. Am început așadar să notez implicațiile negative din viața mea ca urmare a acestei credințe. Atâtea așteptări de la celălalt urmate de dezamăgiri. Atâtea relații eșuate și frici dezvoltate datorită experiențelor negative.

Apoi m-am gândit: De ce trebuie să fie el superior? Ce înseamnă superior? El are atuurile și calitățile lui, care le completează pe ale mele. Da, este superior în domeniile în care se descurcă mai bine decât mine. Dar nici măcar nu este vorba despre asta. Nu este o competiție între noi doi. Am realizat că el nu trebuie să fie superior sau inferior mie, ci persoana cu care îmi pot împărtăși viața, care mă ascultă și mă iubește, căruia îi pasă de mine.

Am început să îi văd calitățile și să le apreciez, să văd că îmi este superior din multe puncte de vedere, dar în loc să mă compar cu el, mai bine învăț de la el, și îl învăț lucruri la care mă pricep eu. Am învățat să ne completăm și este cu siguranță mai bine.

După ce am lucrat cele 3 sedințe, am realizat că eu sunt o femeie care poate iubi, care are dreptul să fie și slabă, care poate fi afectuoasă. O femeie care își dorește o familie, pentru care cariera este importantă, dar nu înseamnă totul. Am făcut loc și timp pentru un om minunat în viața mea și pentru planuri de viitor comune; am învățat să mă uit la partea plină a paharului și să o apreciez pe aceasta. Am renunțat la aceste credințe false, iar rezultatele au fost clare și imediate: m-am transformat dintr-o femeie singură și workaholică într-o femeie căsătorită, capabilă de iubire și afecțiune, care are în continuare proiectele ei personale. Există loc și timp pentru toate, important este să îți dorești, să ai credință și să faci pași concreți în această direcție.