Un proces terapeutic viabil, care să ajungă, într-adevăr, la o finalitate iar persoana să se vindece de o serie de traume, implică capacitatea acesteia de a-şi exprima într-o manieră autentică emoţiile. În esenţă este vorba de capacitatea persoanei de a se deschide emoţional, de a-şi asuma complexitatea trăirilor aşa cum sunt. Deschiderea emoţională nu este o simplă chestiune de opţiune (Gata, eu optez să mă deschid emoţional şi imediat m-am deschis!). Nu e aşa, pentru că a te deschide emoţional este o abilitate; ori o abilitate poţi să o ai sau să nu o ai. De aceea, un proces terapeutic care să fie cu adevărat viabil depinde de această abilitate sau de această capacitate a persoanei de a se deschide.
Acest proces de deschidere implică o serie de ingrediente. Aceste ingrediente sau aceste dimensiuni ale abilităţii de a te deschide se antrenează, se pun în situaţie, se exersează şi până când persoana nu şi le însuşeşte, practic procesul terapeutic nu se poate realiza. Şi atunci sigur că problemele trenează şi de foarte multe ori nu se rezolvă niciodată.
Într-un proces terapeutic avem în vedere în general, stările de deficit în ce priveşte nevoile bio-psiho-sociale de bază, cu alte cuvinte o stare de insuficienţă, care uneori se transformă într-un adevărat sindrom de insuficienţă și are în spate o experienţă traumatică, în situaţia în care anumite nevoi au fost contrariate într-o manieră violentă fie prin varii forme de abuz, fie prin neglijare. Şi cei care provin din familii normale, deşi, de cele mai multe ori nu sunt purtătorii unor mari traume, pot trăi conflicte care să nu fie numai din vina părinţilor.
Pot exista în viaţă tot felul de circumstanţe. De exemplu, un copil poate să trăiască o stare de abandon fiindcă a plecat mama la serviciu, sau poate să traiască o stare de abandon pentru că s-a lăsat întunericul şi nu au ajuns părinţii acasă, deși el este în grija bunicilor. Nu sunt aici în joc numaidecât nişte deficienţe caracteriale ale părinţilor. Deşi, uneori, modul în care reacţionează părintele poate traumatiza, acesta nu are o astfel de intenţie. Prin urmare. chiar dacă avem o încărcătură emoţională legată de părinţii noştri, mai devreme sau mai târziu este important să ajungem la iertare în ce-i priveşte, altfel nu se poate vorbi de o autentică vindecare. Însă, sigur că până acolo noi suntem purtătorii unor straturi emoţionale, care, practic, ne blochează experimarea liberă.
Rămânem de foarte multe ori închişi, fiindcă deschiderea ar însemna într-o măsură mai mică sau mai mare, confruntarea cu trauma, iar o asemenea perspectivă poate să fie înspăimântăoare, să reprezinte la nivel subiectiv un pericol aşa de mare, încât persoana să rămână în apărări. Dar, în apărare, care funcţionează ca un zid de protecţie, toate problemele rămân neatinse şi atunci deschiderea noastră devine o necesitate. Însă, cum spuneam, deschiderea noastră nu e o chestiune care se produce la comandă (“acum mă deschid”). Este necesară o anumită abilitate, respectiv capacitate a persoanei de a intra în contact cu propria emoţie și de a discerne între o emoţie şi alta; capacitatea persoanei – şi aici intrăm într-o zonă care este foarte importantă – de a face diferenţa între ceea ce s-ar putea numi o emoţie secundară şi o emoţie primară.
Adică simplul fapt că etalăm cu nonşalanţă o emoţie oarecare, să zicem furia, sau frica ori poate chiar durerea nu înseamnă automat că suntem deschiși emoţional şi în contact cu emoţiile noastre. Această emoţie pe care o etalăm din plin poate să fie o emoţie secundară, sau o emoţie substitut sau o emoţie de acoperire a unei emoţii primare. Cineva poate să fie furios de 20 de ani, altcineva poate să fie anxios de 20 de ani, un altul poate să fie trist de tot atâta timp, dar asta nu înseamnă că este într-o stare firească, pentru că această emoţie este, de fapt, un capac peste emoţia autentică pe care persoana şi-o refuză. Şi atunci va fi foarte important în acest proces de învăţare a abilităţilor de exprimare emoțională să facem această distincţie.
Dacă persoana, să zicem, are interdicţie pe frică (frica este refulată, este într-un fel împinsă la nivel inconştient) ceea ce arată persoana ar putea să fie furia. Astfel, o persoană căreia îi este frică, va arăta furie; o persoană care este furioasă, va începe să plângă (mai ales fetele, care de multe ori au interdicţie pe furie). Bărbaţii, care mai frecvent au interdicţie pe frică, îşi arată mai frecvent furia. Şi se creează astfel o schemă disfuncţională din care, pur şi simplu, persoana nu mai ştie să iasă. Şi atunci, ceea ce ar putea să însemne un proces mai profund de ventilare a acestor emoţii şi de repoziţionare, de înnoire emoţională, pur și simplu rămâne blocat, nu mai poate să aibă loc. Şi asta nu este doar o chestiune de timp (lasă, dom’le că timpul le rezolvă pe toate). Nu! Niciodată într-o cameră nu se va face curăţenie de la sine, doar pentru că a trecut mai mult timp. O situație asemănătoare trăim și noi. Deci, cu cât trece mai mult timp şi nu se întâmplă nimic din ce este important să se întample, cu atât aceste emoţii refulate se cronicizează şi ne amărăsc viața.
Asta este problema şi persoana se poate adânci în şi mai multă nefericire. Poate nu neapărat nefericire, dar oricum, o nemulţumire cronică, pe care încearcă să o îndulcească cu diverse subtitute. Niciodată nu se ajunge, însă, la o adevărată stare de bine.
Va urma…
Ateliere de dezvoltare personală
Coaching individual
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii” – un program de coaching şi dezvoltare personală
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
