Povestea FRICII

La o privire atentă putem constata că existenţa noastră implică în mare măsură o mişcare între nevoia fundamentală de siguranţă, de supraviețuire – în fond, şi o nevoie de creştere şi libertate. Nevoia de siguranţă este universal umană, prin urmare firească şi îndreptăţită.
Nimeni nu poate să spună că nu are nevoie să se simtă protejat faţă de pericole care îi pot leza integritatea. A avea o bază de siguranţă este o exigenţă ontologică pe care ne construim întregul edificiu al vieţii. În mod normal, aceasta se creează în relaţiile fundamentale de ataşament pe care le construim în copilărie cu părinţii şi alte persoane apropiate. Fără siguranţă, autonomia noastră, stima de sine şi sentimentul identităţii se pot surpa, devenind astfel captivii unor stari de dependenţă sau obsedaţi de control şi putere. Dar această condiţie nu ne poate oferi pace şi bucurie, fiind tot timpul în gardă pentru a preîntâmpina angoasele născute din incertitudini.

Pe de altă parte, nevoile noastre de creştere, atingerea unor obiective care să ne pună în valoare resursele, astfel încât să ne putem exersa vocaţia şi să ne împlinim viața, necesită decizii continue de a întreprinde diverse acţiuni care ne duc într-o zonă de incertitudine şi de risc. Viaţa nu ne poate oferi garanţii absolute, prin urmare suntem în situaţia de a ne mişca şi înainta în necunoscut într-o măsură mai mică sau mai mare. Ajungem astfel să trăim un conflict între nevoia de siguranţă şi nevoia de creştere şi dezvoltare.
Într-un asemenea context se poate trezi frica. Putem percepe situaţiile ca fiind prea riscante în raport cu nevoia noastră de siguranţă şi atunci alegem să dăm înapoi, să evităm acţiunea şi să rămânem în zona de confort imediat. Evident că fiinţa umană este înzestrată cu un instinct de supravieţuire, iar frica este un semnal salutar atunci când ne confruntăm cu un pericol iminent. Dar de cele mai multe ori frica este rezultatul unei percepţii a pericolului care este generată de mintea noastră.

În afară de situaţia în care realmente există un pericol fizic, frica nu este altceva decât o construcţie. Suntem, de fapt, în situaţia de a trăi frica la nivelul unui ego care nu doreşte să-şi pericliteze confortul emoţional. De fapt, nu vrem să riscăm dificultăţi şi prejudicii care ne-ar pune sub semnul întrebării stima de sine şi identitatea noastră actuală.

Oare nu vom fi respinsi? Nu va iesi la lumina faptul ca nu suntem capabili, suficient de buni? Cum ramane cu nevoia noastra de acceptare si aprobare? Pentru a fi ok trebuie sa… Daca nu vom corespunde? Daca vom suferi pierderi insurmontabile si vom trai o prabusire?

Asemenea ganduri ne pot domina spatiul mental iar noi putem sa evitam angajamentele pentru a ne elibera de frica. Astfel alegem siguranta rutinei, renuntand la satisfacerea nevoilor noastre de crestere si dezvoltare si la punerea in valoare a resurselor si potentialului nostru profund.
Tot ceea ce ne-ar putea periclita sentimentul de siguranta activeaza o intensa perceptie a pericolului, care ne trezeste frica si instinctul de supravietuire.
Intr-o asemenea situatie nu ne mai putem exprima autentic, iar actiunile constructive vor fi inhibate.
Fiind dominati de frica, eul nostru liber, creativ, congruent cu aspiratiile si nevoile noastre indreptatite, nu se mai poate exprima. Nu ne mai putem deschide; ramanem inchisi si rigizi.

Devenim frustrati si nemultumiti, captivii unei nevoi tiranice de siguranta si al unor instincte primitive de supravietuire care ajung sa ne domine campul constiintei. Ajungem sa transformam frica dintr-un semnal de alarma adaptativ in fata pericolelor reale, care implica integritatea noastra fizica, intr-o constanta a vietii care ne deposedeaza de initiativa si bucurie.
Incepem sa fim niste fugari față de propriul nostru univers lăuntric, instrainandu-ne de sine si de semeni. Frica ne face sa traim tot felul de catastrofe imaginare, ramanand cu un potential enorm nevalorificat; ma impiedica sa ajung la eul meu liber pentru ca eul meu conditionat nu este dispus sa-si exprime aspectele vulnerabile, nu vrea sa riste sa traiasca experienta durerii si a umilintei.

In felul acesta, exersam pana la paroxism controlul care in loc sa ne elibereze, ne inlantuie tot mai mult.
Cautam cu infrigurare drame posibile mai degraba decat sa privim cerul instelat si roua diminetii. Cand suntem stapaniti de frica, singura miza pe care o mai putem constientiza este supravietuirea. Ne pierdem demnitatea inaltatoare de fiinte spirituale devenind lasi si meschini. Fara capacitatea de a mai fi empatici si buni, lipsiti de sentimentul minunat al fraternitatii, tot ce mai putem experimenta sunt niste jalnice caracteroze.

Robia fricii ajunge sa fie o conditie nedemna daca ne gandim la darurile minunate pe care le-am primit de la Creator: libertatea, ratiunea si posibilitatea de a fi inspirati si rodnici. Pe de alta parte, o existenta marcata de frica risca sa devina ahtiata de putere pentru a compensa, astfel, disperarea nascuta din lipsa sentimentului de siguranta. Fara credinta in Pronie, cei cotropiti de frica isi fac din control si putere propriul dumnezeu.
In aceasta conditie nu bunavointa si iubirea sunt cele care le ghideaza viata , ci un resentiment continuu si o ura impotriva semenilor, care trebuiesc ingenunchiati si chiar eliminati. Consecintele fricii la nivelul societatii s-au constituit intr-un lung sir de evenimente tragice si manifestari cumplite de barbarie.
Sfintii au fost aruncati in arena cu lei pentru distractia cezarilor, iar alteori au fost crucificati pentru ca nu puteau fi controlati, trezind astfel frici de nestapanit in cei care se aflau la putere.

Dar nu ne vom lasa coplesiti de acest tablou sumbru al fricii. Putem iesi din aceasta inlantuire pentru ca nu frica si resentimentul sunt vocatia umanului, ci implinirea vietii in bucurie si iubire.