Drumul către autenticitate

Ne dorim să fim autentici, dar lucrul acesta nu este uşor, pentru că de multe ori a fi autentic, înseamnă să treci printr-un pasaj de frică. Autenticitatea se cultivă, iar asta înseamnă, de multe ori, să ne asumăm aspectele delicate ale personalităţii noastre. Suntem construiţi din lumini şi umbre, iar aceste polarităţi ne înspăimântă uneori. Pe de altă parte, tânjim după integritate şi după plenitudine, iar aceste condiţii nu le putem dobândi fără exerciţiul autenticităţii, care ne permite să creăm o stare de congruenţă în interiorul fiinţei noastre.

Reversul este starea de conflict, de incongruenţă, adică eu sunt într-un fel, gândesc şi simt anumite lucruri, dar mă arăt altfel. Spre exemplu, pe de o parte am nevoie de apropiere şi deschidere emoţională, dar îmi este teamă şi atunci arăt altceva. Prin urmare, îmi este frică să fiu autentic şi trăiesc un conflict.

Eu propun două concepte, două sintagme – eu condiţionat conflictual sau nevrotic şi eu liber congruent, sănătos – care au o arie de cuprindere foarte mare şi care explică şi ne permit să înţelegem situaţia aceasta de nevroză în care ne aflăm atunci când ne este frică să ne asumăm să fim noi înşine, dar şi situaţia în care devenim autentici, liberi, sănătoşi, congruenţi cu nevoile noastre profunde şi, în mare măsură, fără măşti.

Drumul către autenticitate implică, de fapt, o trecere de la eul condiţionat conflictual la eul liber congruent, prelucrând în acest proces emoţii delicate cum sunt: frica, ruşinea, vinovăţia, mânia. Această lucrare este complexă, implicând prelucrarea umbrelor, a convingerilor limitative, dezvoltarea unor funcţii şi abilităţi care promovează binele şi viaţa şi ne plasează într-o relaţie de acord cu nevoile noastre fundamentale şi care ne permit să trăim în echilibru, dar şi să ne dezvoltăm şi să ne punem în valoare potenţialul personal.

Lucrarea pe care o avem de făcut nu se rezumă la declaraţii de intenţii, ci implică experienţe complete cu emoţiile, gândurile, voinţa, corpul şi comportamentele noastre. Trecem prin procese emoţionale, procese cognitive şi fiziologice, care, încet, încet, generează, noi configuraţii funcţionale. Inclusiv creierul nostru se remodelează prin elaborarea unor noi conexiuni şi trasee neuronale. Spre exemplu, când integrez o anumită umbră, de foarte multe ori, mă confrunt cu ruşinea, care poate fi o trăire intensă, dar în măsura în care o asum şi trec prin ea, pot depăşi un anumit conflict consumator de energie şi în felul acesta mă apropii mai mult de autenticitate şi de o funcţionare mai liberă.

Ruşinea este o emoţie universală, toţi o avem, însă parcurgerea acestor procese ne permite să o înţelegem, să o relativizăm, să o nuanţăm şi chiar să o dizolvăm în multe situaţii. Sigur,nu ne vom elibera complet de măşti, dar vom fi mult mai aproape de autenticitate, rămânând astfel sinceri, atât cu noi cât şi cu ceilalţi.

În altă ordine de idei, suntem în situatia de a ţine cont de regulile socialului, de cutumele şi reglementările acestuia, iar felul nostru de a fi autentici şi naturali, poate să contrarieze uneori cutuma, standardele şi normele. Sigur că în această situaţie riscăm să trăim un conflict. Dacă ma aliniez întru totul acestei lumi, voi fi în opoziţie cu mine, iar dacă sunt congruent cu mine, dincolo de un anumit prag, mă pot pune în opoziţie cu lumea. Pot să îmi asum asta, să îmi întemeiez viaţa pe propria mea lăuntricitate?

Nu este uşor să gaseşti dreapta măsură între persona sau masca noastră socială şi sinele nostru profund, pentru că nu poţi să rămâi complet fără adaptări în această lume.

Ne întemeiem viaţa pe reflexe şi condiţionări sociale sau transcendenţă? Nu este necesar să privim în mod dihotomic această situatie. Mântuitorul lămureşte într-o singură propoziţie problema: Să dăm Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.