Procesul integrării umbrei. Lucrul cu umbra de grasă şi lacomă (Atelier)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

A: – M-am uitat astăzi la o poză de-a mea de pe un site şi pentru prima dată am avut curajul să observ şi să recunosc că am trăsături de om obez. Îmi era foarte frică să îmi asum acest aspect. Am început să conştientizez de când am hotărât să-mi schimb alimentaţia, adică acum văd că am probleme cu greutatea şi cu digestia. Nu mi-am dat seama că mai mult de jumătate din viaţa mea am trăit-o aşa…

DF: – Aşa cum?

A: – Aşa frustrată, cu probleme fiziologice şi lipsă de energie. M-am disociat mereu de această A. care a vrut să fie ascultată şi pe care nu am băgat-o în seamă, cu atât mai mult cu cât nu avea ceva mai bun de făcut decât să mănânce şi să se îngraşe. Pur şi simplu nu am vrut să o bag în seamă.

DF: – Aşa…

A: – Am ignorat-o şi am urat-o cu toată fiinţa mea, pentru că nu era în stare să aibă un pic de voinţă să slăbească. M-a frustrat enorm, am trăit o stare aproape permanentă de disconfort, dar nici nu am ascultat-o vreodată, să înţeleg de ce face lucrul acesta, de ce se refugiază în mâncare şi e atât de lacomă. Acum simt că încep să am un pic de compasiune faţă de ea, încep să realizez cât de greu i-a fost.

DF: – Vorbeşti de A. cea grasă?

A: – Da, în adolescenţă a avut probleme să se integreze şi a trebuit mereu să facă lucruri ca să fie plăcută. Nu i-am dat voie să fie ea însăşi, pentru că în mintea mea nu putea să fie acceptată, era imposibil să fie acceptată. Mi-am dat seama că îmi era ruşine cu A. cea grasă. De fapt, asta proiectam şi asupra bărbaţilor, în sensul că unui bărbat i-ar fi ruşine să iasă pe stradă cu mine.

DF: – Erai grasă, dar nu acceptai că eşti grasă.

A: – Da, eu nu am acceptat lucrul acesta. Acum încep să conştientizez, dar e foarte greu dacă 15 ani ai făcut într-un fel, e greu să te schimbi. Să nu mai mănânci dulciuri aşa, pur şi simplu… Ştiu persoane care au avut nevoie de cel puţin doi ani să se stabilizeze. Eu voiam în două luni să slăbesc 15 kg.

DF: – Dar asta înseamnă mai degrabă înfomentare, nu schimbare interioară.

A: – Da, eu, de fapt, nu voiam să îmi asum procesul cu adevarat, doar îmi propuneam nişte lucruri şi peste două zile abandonam, ieseam din proces.

DF: – Păi da, pentru că nu puteai să te ridici la nivelul acela pe care îl stabileai, nu exista suport interior.

A: – Exact. Şi în momentul în care ieşeam din proces şi nu mai reuşeam să reiau, discursul meu era unul…

DF: – De devalorizare?

A: – Da, asta făceam. Îmi dau seama că de un timp lucrurile au început să se schimbe în atitudinea mea. Acum încerc să apreciez şi un lucru mic pe care îl fac.

DF: – Da, să subliniezi ce este pozitiv.

A: – Da, să găsesc ceva pozitiv în ceea ce mi se întâmplă. Înainte, pur şi simplu, nu-mi acordam timp. Mă aruncam la gunoi şi îmi spuneam că tu n-ai ce discuta acum, nu te ridici la nivelul de a discuta, tu nu eşti în stare nici măcar să slăbeşti. Mi-am dat seama… chiar s-a întâmplat acum câteva zile când m-au sunat patru prietene să-mi ceară nişte lucruri, dar nu asta este problema, ci faptul că mi-am dat seama că eu asta făceam: eram permanent ocupată, de fapt, mintea mea era ocupată, cum să fac ceva, cum să ajut pe cineva, dar nu m-am ocupat de mine, decât aşa la nivel de…

DF: – De supravieţuire?

A: – Da, făceam baie ca să nu miros, dar…

DF: – Nu savurai lucrurile.

A: – Spre exemplu, încercam să fiu atentă la ce mănânc, dar la un moment dat scăpam lucrurile de sub control.

DF: – A. cea lacomă şi frustrată venea şi te escalada şi punea stăpânire pe comportamentul tău.

A: – La muncă intram în zone de stres în care mă băgam singură, nu mă împingea nimeni, eu singură găseam metode să ajung în zone de stres. Acum, în pauza de masă, încerc să mă destind un pic, chiar fac o plimbare şi reuşesc, astfel, să ies din zona de stres. Ideea este că A., asta grasă, face totuşi parte din mine, atâţia ani a făcut şi când ea preia controlul, nu mai am putere, mă simt depăşită.

DF: – Sigur, pentru că nu colaborezi cu ea, nu o accepţi, este o luptă şi ea învinge uneori şi pune stăpânire pe situaţie, iese în faţă şi face cum vrea ea.

A: – Cred că acum pot să o înţeleg, nu vreau să mă mai lupt cu ea.

DF: – Aşa!

A: – Îmi dau seama că a fost supusă la nişte presiuni extraordinare. Şi la nivel emoţional şi la alte niveluri şi chiar nu merită. Ştii, îmi dau seama, că este important atunci când simt nevoia să spun ceva, chiar dacă îmi este frică, pentru că eu mă gândesc că o să sufăr şi nu o să suport asta, să încep să spun. Şi până acum, tot ce am început să spun aşa, de la începutul anului, a fost bine. Nu i-am permis lui A. cea grasă şi lacomă şi frustrată cât casa să se exprime. De niciun fel …adică nu chiar de niciun fel, dar…

DF: – Foarte puţin.

A.: Da, dacă erau lucruri sensibile, preferam să nu spun. Îmi dau seama cât de blocată pot să fiu, să nu-i permit niciunui om să se apropie de mine. Adică să îţi doresti un lucru şi cu toate astea să nu îl exprimi. Să ştii la nivel interior şi să tânjeşti după anumite lucruri, dar să-ţi interzici.

DF: – Radical!

A: – Da! Şi ani de zile să nu înţelegi ce se întâmplă, de fapt. Îmi dau seama acum că e procesul meu şi nu mai acuz. Pentru toate eşecurile şi lucrurile care nu îmi ieşeau, dădeam vina pe faptul că sunt grasă. Acum vreau să cooperez cu A. cea grasă şi să învăţăm să o scoatem împreună la capăt. Chiar mi-a fost greu în toţi anii aceştia. Mă simţeam atât de singură, nu vorbeam nici cu cei de acasă. Am clacat, ajungeam la crize de nervi.

DF: – A ieşit la suprafaţă o limită.

A: – A fost greu, încă din liceu. Pentru că nici măcar nu acceptam să vorbesc despre asta. Mecanismul îmi este clar acum, mă ocupam de alţii, discuţia era permanent îndreptată spre ceilalţi, iar de mine uitam complet. Adevărul este că îmi doresc o familie, sunt din ce în ce mai conştientă de lucrul acesta şi vreau să fac paşii necesari.

DF: – Este important ca obiectivele şi nevoile noastre profunde, îndreptăţite, să fie congruente, dar A. cea grasă a compensat, a trebuit să compenseze, pentru că nu a fost ascultată. Acum este foarte important să o laşi să se exprime, să spună ce simte, ce are nevoie şi ce îşi doreşte. Este important să o accepţi şi să creezi cu ea o stare de acord. O A. deplină, întreagă, înseamnă toate aceste lucruri puse laolaltă, într-o coexistenţă care implică să faci pace. Ca să fac pace, am nevoie să accept toate lucrurile care există în mine, să le recunosc existenţa şi să depăşesc conflictul cu mine însumi. A. cea grasă are dreptul să existe, în felul ei, este o parte a realităţii tale interioare. Ea este de fapt tu.

A: – Mi-am dat seama, acum, că se poate să fiu acceptată.

DF: – Chiar eşti, nu doar că se poate.

A: – Da, sunt.

DF: – Iată! Ai acum această înţelegere din interior.

A: – Da, într-adevăr!

DF: – Foarte bine!

A: – Vreau să lucrez şi să dialoghez cu A. cea grasă… exerciţiul acela cu scaunul, dacă se poate.

DF: – Ok, să aşezăm scaunele. Îi vei spune tu ei, şi o vei lăsa şi pe ea să îţi spună ţie ce a trăit şi astfel, să ajungeţi încet, încet la congruenţă, la împăcare, acesta este sensul …încet, încet. Sensul dialogului e să ajungi la un numitor comun, la acceptare reciprocă.

A: (A. dialoghează cu A. cea grasă) – Vreau să … trebuia să fii şi tu slabă şi frumoasă (izbucneşte în plâns). Te rog să mă înţelegi că şi mie mi-a fost greu în toată perioada asta. Trebuia să respect un standard… (continuă să vorbească, dar foarte încet)

DF: – Ok, aş vrea să reiei ultimele cuvinte pe care le-ai spus pentru că nu le-am auzit.

A: – Am spus că îmi cer iertare. Simţeam nevoia să îmi cer iertare pentru că am ignorat-o şi chiar am urât-o.

DF: – Simţi că te îndrepţi către pace cu această parte a ta, cu A. cea grasă, de fapt, cu A. care îşi doreşte apreciere, afecţiune şi apropiere, de fapt cu acea parte din tine cu nevoi ignorate sau chiar reprimate?

A: – Da, am început să înţeleg. Înainte nu înţelegeam de ce sunt în situaţia asta, de ce alţii sunt normali şi eu sunt grasă. Am trăit o presiune care şi-a lăsat amprenta asupra mea şi faptul că nu vorbeam despre ea nu însemna că…

DF: – Că nu trăiai greul…

A: – Exact! Şi nici nu vorbeam cu nimeni.

DF: – Pentru că nu ţi-ai permis.

A: – Recent am fost acasă şi m-am îmbrăcat într-un fel şi mama mi-a zis: Ce bine îţi stă, îmi place! Mi-am dat seama că, de fapt, tânjeam după acceptare. Mi se părea că…

DF: – Că nu te place? Că te iubeşte pentru că eşti copilul ei, dar că nu te place?

A: – Da şi acum când am auzit-o că îi place… s-a schimbat perspectiva. Da, e altceva acum!

DF: – Iată, este altceva acum. În felul acela nici nu puteai accepta pe nimeni. Ştii, pentru a putea crea viaţa pe care ne-o dorim, este nevoie de congruenţă interioară. O congruenţă între convingerile, nevoile şi comportamentele noastre, o congruenţă care se exprimă, apoi, în calitatea trăirilor noastre şi care ne conduce către o stare de bine autentică, unde compensările îşi pierd rostul. Nu mai avem nevoie să compensăm nici cu mâncare, nici cu altceva, pentru că acum putem trăi o bucurie firească. Dimpotrivă, conflictele ne trag ba într-o parte, ba în alta. Tu, însă, acum creezi congruenţă în interiorul tău şi faci pace cu tine însăţi. Ieşi dintr-o zonă de conflict şi creezi o acceptare reciprocă, între tine şi tine şi starea este deja alta. Nu se mai consumă energie în luptă, ci creezi o sinergie care îţi permite să te simţi întreagă. Mă bucur pentru tine, ai lucrat foarte bine.