Alcoolicul care alege astăzi să meargă la cârciumă să se îmbete, în mod evident, nu este dispus să se vindece. Dacă vrea să se vindece, trebuie ca astăzi să nu bea. Dacă vrea să se vindece, trebuie să fie dispus ca mâine să nu bea şi tot aşa, până ajunge la ce îl doare în interior, iar când ajunge acolo să fie dispus să se tăvălească pe jos de durere decât să bea. Când ne asumăm un proces de integrare profundă, putem trece prin astfel de momente, indiferent că este vorba despre dependenţă de alcool, sau despre alte probleme. Fiecare dintre noi are rănile, dar şi drogurile sale, chiar dacă aparent nu manifestăm problemele unui alcoolic sau narcodependent.
Spre exemplu, sunt oameni care încearcă să se pună la punct înainte de căsătorie, pentru ca astfel, odată intraţi în viaţa de familie, lucrurile să decurgă bine. Nu se căsătoresc până nu îşi rezolvă problemele, unii cred că acestea ţin de statutul socio-economic, iar alţii nu ajung niciodată la căsătorie pentru că, de fapt, nu au fost dispuşi să-şi vindece problemele, chiar dacă declară ca lucrul cel mai important pentru ei este să-şi întemeieze o familie. Nu au avut oportunităţi, deşi au făcut tot ce a despins de ei. Altora Dumnezeu le deschide poarta, intră în căsătorie şi de abia atunci încep cu adevărat problemele. Altfel spus, îşi încep lucrarea după. De cele mai multe ori, însă, este şi înainte şi după. La unii încercările apar de la început, la alţii după 10-15 ani, fie sub forma unor crize de cuplu, fie sub forma unor încercari la nivelul sănătăţii, al vieţii de familie sau al mijloacelor de trai.
Toate, însă, devin o provocare a vieţii pe care eşti invitat să o gestionezi şi să mergi mai departe, nu ignorând problemele, ci asumându-le. Din anumite puncte de vedere, viaţa este dură, însă este şi frumoasă. Fiecare zi poate avea frumuseţea şi fericirea ei. Este important să înţelegem că putem face din fericire măsura vieţii cotidiene, în pofida faptului că viaţa este de multe ori grea şi plină de necazuri. Pot să aleg un sens al binelui, al încrederii fundamentale în bine, care să mă însoţeasca şi să îmi arate permanent direcţia.
Altfel, dacă mintea mea devine captivă momentelor dificile, iar eu tind să generalizez până să apară deznădejdea, lipsa de sens, cinismul şi să aleg soluţiile de compensare pe care le găsim în evitarea durerii cu orice preţ, respectiv în căutarea plăcerii cu orice preţ, atunci ele pot deveni patimi şi forme de autosabotaj continue. Până la urmă şi refugiul în mediocritate este tot o soluţie pierzătoare şi un mod de a rata ţinta, chiar dacă într-un fel aparent onorabil. Oricum, este o paradigmă fără orizont, care ne menţine în dezbinare şi nefericire.
De aceea, o înnoire autentică a vieţii necesită o reaşezare a temeiurilor. Să înţelegem, printre altele, că viaţa nu e o chestiune de merit, ci este în mod fundamental un dar. Scăderile noastre cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta pot fi recuperate şi, într-un anumit sens, depăşite printr-un proces de asumare care implică punerea lor în lumina conştiinţei, pentru a fi exprimate. Cu cât ne asumăm mai onest acest proces de exprimare, cu atât noi conţinuturi vor ieşi la lumina conştiinţei şi vor deveni oportunităţi de mărturisire, asumare şi integrare. Nu putem cunoaşte iubirea şi fericirea atâta timp cât nu ne considerăm demni de a fi iubiţi şi fericiţi. Această demnitate o câştigăm, într-un mod paradoxal, printr-o asumare integrală a tot ceea ce suntem.