Premisele unei schimbări autentice. Comunicarea, renunţarea la ego, comuniunea

Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”

O lucrare autentică, profundă, care să genereze cu adevărat schimbări, dincolo de faza de pregătire, schimbări care să se reflecte în viața persoanei într-un mod concret, vizibil, implică deschidere. Adică persoana să iasă din ea și să se arate, să se comunice pe sine, să se povestească pe sine, atât în ceea ce privește experiența emoțională, cât și în ceea ce privește unele credințe despre sine și despre viață. Lucruri care țin de istoria personală și pe care ajungi să le mărturisești, lucruri care te-au marcat cândva și pe care le-ai îngropat undeva în adâncul tău…

Până când aceste lucruri nu sunt developate și nu sunt mărturisite, procesate și retrăite, persoana nu poate să producă o schimbare semnificativă în existența ei. Adică, ceva care să fie ceva vizibil, ceva care să genereze ceva – un alt nivel calitativ în viaţa ei. Nu se poate. Asta nu exclude utilitatea unei perioade de interiorizare, când sunt necesare probabil nişte procese mai subtile şi este nevoie de timp, de o perioadă de coacere ca să ajungă la acest prag. Un prag care se poate constitui într-un salt prin depășirea lui, și persona începe un proces mai vizibil, mai în afară. Şi asta poate fi un proces salutar pentru acea persoană.

Dar sunt persoane cărora li se face frică, nu comunică și dispar din peisaj. Sunt aici și iau niște decizii pe cont propriu; evident, omul e liber să facă ce vrea cu viața lui. Dar dacă ești aici, asta presupune că accepți o interacțiune, accepți să comunici cu celălalt. Fie că e colegul tău, fie că e cel care garantează cadrul, în speță acesta fiind eu.
Dacă tu nu comunici cu mine, eu ma întreb ce cauți aici? De asemenea, dacă nu comunici cu colegii mei, mă întreb ce cauți aici? Și dacă nu comunici, și ai o miză a ta, mă întreb ce speri? Sunt niște întrebări care au sens în raport cu firescul unui proces pe care, aparent, tu ți l-ai asumat. Ești aici pentru că ţi-ai asumat un proces, dar te comporți ca și când nu ți l-ai asumat.

Ceea ce spun e dincolo de temperament, adică persona aceea e mai introvertită și vorbește mai puțin sau invers. Aici nu e vorba de a vorbi mai mult sau mai puțin, ci de a face lucruri semnificative în raport cu contextul. Asta înseamnă terapie. Este important să spui lucruri semnificative din ființa ta lăuntrică. Este vorba de o calitate a conținutului. Ori când totul este sub obroc și se petrece în interior, și nimic nu transpare, avem o problemă. Pentru că schimbarea implică o schimbare. Schimbarea implică o relație. Nu există schimbare atâta timp cât rămâi închis în sine, chiar dacă tu vehiculezi acolo tot felul de ganduri, tot felul de trăiri.

Eu știu că sunt nişte mișcări acolo și anumite reașezări, până la un anumit punct. Dar persoana nu poate face un salt calitativ la un anumit nivel dacă nu comunică. Orice realitate care rămâne închisă în sine, mai devreme sau mai târziu se sufocă şi moare. De aceea e nevoie de respiraţie. Este nevoie să ieşim în afara noastră ca să ne deschidem ferestrele, să ne putem împrospăta.

De ce nu o facem? Poate să fie frică, ruşine… sau o lene existenţială. Însă ideea este că dacă suntem aici, avem deja determinarea sau cel puţin ideea să depăşim anumite lucruri. Nu poţi să te spovedeşti dacă te învinge ruşinea. Dacă te laşi învins de ruşinea propriilor păcate, eviţi să te spovedeşti şi rămâi cu ele. La fel şi aici, dacă îţi este frică să te deschizi şi să comunici, rămâi cu tot ceea ce e în spatele fricii tale, inclusiv cu frica. Iar ea va continua să se proiecteze în viaţa ta sub diverse aspecte, în plan social, personal etc.

Deci noi suntem invitaţi să trecem prin aceste condiţii care pun o anumită frână în procesul nostru. Nu trebuie să aşteptăm frica sau ruşinea pentru ca noi să ne începem procesul, deoarece acestea nu o să dispară niciodată. Suntem în situaţia de a porni de la o condiţie imperfectă, cu nişte date imperfecte. Şi aceste date imperfecte au nevoie de o asumare. Avem nevoie să trecem prin ele, de o condiţie iluzorie de onorabilitate, pe care încercăm să ne-o păstrăm şi pe care, în realitate nu o avem. Adică să nu se creadă despre mine că sunt o persoana non-ok, căci eu deja mi-am pus pecetea unei persoane că nu sunt ok. Căci dacă m-aş fi acceptat pe mine, cu toate ale mele, atunci m-aş fi putut accepta pe mine, mi-aş fi putut accepta umbra. Ori umbra e ceva negativ. Iar ca această umbră să devină lumină are nevoie să fie acceptată ca umbră.

Şi atunci suntem în situaţia paradoxala de a accepta lucrurile negative despre noi. Suntem într-o situaţie de inferioritate, în care stima de sine este pusă sub semnul întrebării. Este iluzoriu că îţi vei păstra stima de sine, nearătându-ţi problemele sau rănile. Nu trecem în extrema cealaltă cu situaţii isterice. Aici suntem într-un cadru în care ne asumăm scăderile și venim să le arătăm, ca să putem trece mai departe, de impasul pe care aceste scăderi ni le oferă în viaţă. Aceasta este miza.

Lucrarea se întâmplă oricum, dar dacă tu nu îţi asumi trecerea peste un anumit prag şi deschiderea, nu se întâmplă nimic semnificativ. Rămâi în aceleaşi limite, nu treci peste, nu mergi mai departe. Şi asta se întâmplă cu cei care nu au posibilitatea de a se deschide și de a comunica despre ei. Ce poate fi în spate…? Poate fi orgoliu, trufie… Mie personal aceşti oameni îmi trezesc compasiune. Nu știu exact ce nu au de nu vor să depășească această limită, împotriva faptului că vor să o facă. Este și durere, dar şi ego. Ca să poți să îți scoți durerea de acolo, să te eliberezi de ea și să îți reduci reactivitatea la real, trebuie să lași deoparte ego-ul. Altfel, ego-ul ăsta este întotdeauna enorm și trebuie să își conserve grandoarea. În momentul abdicării e greu. Doare. E un prag dificil. Dar până nu conștientizăm că nu avem altă cale, o aburim.

Sunt persoane care se luptă de 25 de ani, se învârt în jurul problemei mergând la psihanalist. Și creștinii sunt la fel, ca și clienții psihanaliștilor. Evident că soluția este Hristos, dar nu poți să intri în relație cu Hristos de pe poziția ego-ului. Inevitabil, trebuie să dăm ego-ul la o parte, să prelucrăm ceea ce este în spatele acestui ego, pentru că el are o funcție compensatorie la origine, să prelucrăm această suferință, ca să putem intra în relație cu terapeutul. Eu sunt aici pe poziția unui intrument îngăduit de Hristos, nu sunt eu terapeutul și e important să se înțeleagă asta.