TIPARELE – Condiționări. Gânduri parazite. Atitudini viabile

Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”

Se vorbeşte frecvent în viaţa de zi cu zi, viaţa profesională, în viaţa noastră relaţională în sensul relaţiilor de cuplu, dar într-un context de psihoterapie, de coaching, vorbim despre tipare. Adică despre moduri stabile de funcţionare, moduri de a fi; moduri de a fi în comportamentele noastre, în decizii, în felul în care gândim, în felul în care simţim. Şi de multe ori ajungem să ne dăm seama de existenţa acestor moduri de a fi, dar din care constatăm cu multă îngrijorare că nu putem ieşi. Adică realizăm că avem nişte moduri de a fi şi că nu putem ieşi din ele, iar prin urmare viaţa noastră continuă să funcţioneze la fel.

Pentru că noi nu putem ieşi din aceste tipare. Problema nu este că noi avem nişte tipare funcţionale – este normal, altfel nu am avea structură, am fi ca o gelatină în viaţa asta. Deci este normal să avem nişte tipare funcţionale, adică să avem o formă în care funcţionăm, să avem o structură, să avem moduri stabile şi care să ne facă într-un anumit sens recognoscibili. Problema nu este că noi avem nişte tipare, problema este că nu ne satisfac, nu ne mulţumesc, nu ne permit să ne satisfacem nevoile, nu ne conferă o stare de bine şi trăim stări de conflict, stări de nemulţumire, constatăm că răspundem în moduri inadecvate unor situaţii s.a.m.d.

Şi putem ajunge uneori chiar la stări de nevroză intensă, conflict intens în legătură cu aceste tipare care ne nemulţumesc, dar continuăm să le practicam. Adică şi mâine, şi poimâine, şi la anul, şi peste 10 ani noi suntem la fel.

Tiparele nu se schimbă. Dacă nu faci psihoterapie, adică dacă nu parcurgi acel proces de remodelare a acestor tipare. A face psihoterapie nu înseamnă doar a merge uneori, poţi să vii aici şi să rămâi în aceleaşi tipare, pentru că, de fapt, nu ai luat hotărârea să te schimbi şi dacă nu ai luat hotărârea în interiorul tău să te schimbi, vei rămâne în aceleaşi tipare.

Cei care mergeţi de mult la biserică, va duceţi de ani de zile şi trăiţi în aceleaşi tipare, acelaşi nemulţumiri, în aceleaşi resentimente, când la biserică se spune să iertam, să fim compătimitori şi milostivi.

Noi nu suntem nici compătimitori, nici milostivi, nici iertători, noi trăim în aceleaşi tipare cu hotărâre, cu determinare, cu schimbări, cu… nimic. Este o stare de fapt cu care ne confruntăm majoritatea, aceasta de a lua la cunoştinţă – uneori chiar cu disperare – că traim în aceleaşi tipare.

Dezinvestirea condiţionărilor. Ieşirea din confort

Ce e de făcut? Să înţelegem că psihoterapia implică o decizie lăuntrică foarte fermă legată de schimbare. Asta implicând o serie de aspecte care ţin de gânduri, emoţii, comportamente, certitudini care ţin de un mod particular de a ne orienta atenţia spre noi şi ceilalţi, implică, deasemenea, eforturi speciale. Situaţia aceea despre care se vorbeşte în mod obişnuit de a ieşi din zona de confort, a face un efort şi de a răbda stări neplăcute, stări de disconfort.

Când suntem contrariaţi de viaţa, adică când viaţa ni se arată altfel decât vrem noi, când viaţa ne oferă altceva, când viaţa nu se mulează, aşa, la rigoare, pe aşteptările noastre, noi ne putem înfuria, speria, întrista şi chiar deprima şi îmbolnăvi – sufleteşte vorbind şi, într-un sens mai larg, şi somatic – pentru că nu alegem să rămânem în contact cu realitatea.

Vorbeam data trecută despre dependenţa de confort: a fi uneori în inconfort nu e o problemă, dar a fi cu orice preţ în confort înseamnă implicit să pierzi contactul cu realitatea. Pentru că realitatea nu îţi oferă numai situaţii confortabile; în momentul în care ai pierdut contactul cu realitatea începi să te alienezi mai mult sau mai puţin, uneori într-un registru nevrotic cum este cazul majorităţii, alteori într-un registru psihotic, cum este cazul mai rar, dar există şi asemenea disocieri de realitate.

Tiparele sunt moduri de a răspunde acestei realităţi, moduri stereotipe. Adică moduri lipsite de flexibilitate. Uneori tiparele noastre se potrivesc realităţii, răspund realităţi într-un mod adaptativ, alteori însă nu, pentru că realitatea se schimbă, este dinamică – aşa cum ar trebui sa fie şi universul nostru interior – dinamic, astfel încât să putem oferi răspunsuri pe măsură; răspunsuri adecvate cu situaţia în care ne aflăm.

Aceste tipare conţin întotdeauna nişte condiţionări şi, implicit, conţin nişte credinţe, adică nişte adevăruri despre lume şi viaţă, nişte adevăruri despre realitate. Aceste condiţionări sunt atât de puternic investite încât, chiar dacă conştiinţa noastră, intenţia noastră sesizează că răspunsul nu este potrivit (adică nu are o funcţie adaptativă) noi continuăm să le practicăm!

Adică dacă realitatea ne solicită un pic mai mult şi ne obligă să ieşim din zona de confort ca să-i răspundem, ca să-i facem faţă, pentru a ne menţine în zona de confort, alegem soluţia de a ne îmbolnăvi. Când realitatea mă obligă la un anumit efort, atunci îmi iau concediu medical, mă îmbolnăvesc şi stau acasă! Dar la serviciu am de rezolvat nişte probleme sau nişte angajamente, nu contează dacă realitatea mă solicită, eu aleg să mă îmbolnăvesc. Boala este soluţia, boala îţi permite să rămâi în zona de confort. Ţi se aduce la pat, nu trebuie să te mai scoli la 7 sau la 6, să mergi la serviciu, nu mai trebuie să faci dări de seamă către şefi etc.

Prin urmare dacă este o condiţionare ca aceasta, mai pot fi alte sute şi mii de condiţionări. Ca această credinţă mai pot fi alte sute şi mii de credinţe asemănătoare, care ne limitează existenţa şi produc tot felul de gânduri parazite care ne încarcă mintea şi care nu au calitate adaptativă.

Ne-am obişnuit cu aceste gânduri parazite, încât nu mai facem nimic să le îndepărtăm sau să le îndreptăm sau să le selectăm. Pur şi simplu le lăsăm să vină spre noi şi să ne umple universul conştiinţei.

Ce faci acasă cu nişte resturi alimentare, cu nişte pungi goale sau cu nişte gunoi? Sau când mergi pe stradă, dacă vezi nişte gunoaie, ce faci? Le iei şi le bagi în sân? Dacă vezi nişte gunoaie la colţul străzii, te repezi la ele sau mergi mai departe când vin asemenea gânduri în sfera conştiinţei tale, care sunt ca nişte gunoaie…

(…) Nu îţi umpli casa sufletului cu gânduri parazite, doar pentru că ţi-au trecut prin cap! Faptul că au venit, că ţi-au ieşit în cale nu se poate controla, dar eu pot să-mi controlez atitudinea faţă de aceste gânduri, faţă de anumite trăiri, faţă de istorii de viaţă în raport cu care sunt invitat să mă repoziţionez.

Dar scrie undeva că trebuie să reiterez gunoaiele din existenţa mea şi să mă identific încă o dată cu ele? De ce trebuie să fac asta? De ce nu ventilez aceste elemente depăşite din existenţa mea? De ce trebuie să depozitez în sufragerie saci de gunoi, de ce nu-i duc la ghenă sau crematoriu, de ce trebuie să umplu sufrageria cu aceste reziduri, care încep să clocească şi să emane mirosuri toxice? De ce fac asta? De cele mai multe ori astea sunt întrebări pe care nu ni le punem şi cu atât mai puţin ne răspundem într-un mod viabil. Începem terapia, dar nu ţinem cont de condiţiile unei terapii.

Atitudini viabile

De ce atitudini viabile avem nevoie pentru a parcurge o terapie de succes, adică nu te gândi că vei face o terapie profundă în condiţiile în care vei continua să-l urăşti pe X, indiferent cine este el. Nu te gândi că poţi păstra şi resentimentele, adică gunoaiele, şi în acelaşi timp să ai şi o stare de bine. Indiferent cu cât parfum ai da tu peste gunoaiele alea, ele te vor invada. Îţi vor sta în fiecare zi sub nas. De asemenea, să nu mă gândesc că pot să fac o terapie profundă şi în acelaşi timp să consider că viaţa mea nefericită i se datorează cuiva. Nu te gândi că poţi rămâne într-o atitudine de felul acesta şi să te vindeci. De asemenea, să nu mă gândesc că mă pot vindeca rămânând despărţit de mine însumi sau de anumite aspecte ale mele. Şi mai sunt şi alte condiţii, pe care este esenţial să le înţelegem şi să le respectăm pentru a ne putea vindeca şi pentru a putea scoate la lumină un potenţial şi pentru a da vieţii noastre consistenţă şi sens.

Adică în faţa iubirii lui Dumnezeu care este o curgere continuă către lume, eu livrez o moacă îmbufnată de dimineaţă până seara; adică e ca şi cum ni se pun sub nas toate bunătăţile acestei lumi şi eu resping, ca şi cum ar trebui să ni se dea altceva mai bun…

Ce să fie mai bun decât iubirea lui Dumnezeu? Nu există ceva mai bun, dar eu sunt frustrat, mie îmi lipseşte ceva, tocmai că refuz această iubire. Dacă aş spune mulţumesc aş fi într-o atitudine de acceptare, dar noi nu ştim nici să primim, nici să oferim. Şi aici este o mare problema cu atitudinea perfecţionistă: nu mă pot accepta dacă nu sunt perfect şi nu te pot accepta dacă nu eşti perfect.

Şi atunci suntem în atitudinea fundamentală de neacceptare, de respingere care generează lipsă şi din această lipsă – nemulţumire, din această nemulţumire – tristeţe, suferinţă, o stare de neconsolare… Ori toată această construcţie nevrotică trebuie arsă. Această ardere implică o anumită asceză care ca experienţă este dureroasă. Focul acesta ascetic care arde, această nevroză ca experienţă, este durere. Dar nu este tristeţe, nu e depresie, nu este anxietate; durere şi din această durere se va naşte un om nou. De aceea cine începe o terapie, la un moment dat va cunoaşte durerea. Pentru că durerea este acel foc care arde durerea, altfel nu se poate. Cine nu este dispus să cunoască acest tip de durere, nu se poate lecui. În acest foc al durerii, aceste tipare nevrotice se topesc şi o fiinţă nouă începe încet-încet să-i ia locul. Procesul înnoirii vieţii înseamnă acesta prefacere a eu-lui.