Importanţa corpului în dezvoltarea personală

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

Pe Diagrama Umanului, în modelul ”Procesul înnoirii vieții”, pe lângă dimensiunea psihologică, pe care o reprezint la nivel conceptual prin Eu și funcțiile personalității, iau în considerare, în extenso, dimensiunea relațională, dar și planul fizic și planul spiritual.

Planul fizic înseamnă corp și, sigur că, într-un sens un pic mai elevat, creier. Corpul este conectat, în mod fundamental, la această condiție a eu-lui și se poate exprima, la nivel funcțional, în două mari registre: tensiune-acțiune, pe de o parte, și destindere detentă sau relaxare pe de altă parte.

În momentul în care tu ieși din focusul acesta pe acțiune și te liniștești, adică pur și simplu experiezi starea de postură, se developează un anumit nivel al tensiunii corporale care este acolo. Este acolo și când acționezi, dar este acoperit de acțiune sau el merge pe trendul acțiunii. Când, însă, te-ai oprit din acțiune, poți experia starea de tensiune. Adică îți dai seama: ”Dom’le, cum sunt eu? Relaxat sau tensionat?”

Sunt oameni care stau în tensiune fără să fie cazul, pentru că nu sunt la volan. Nici la volan nu e neapărat să stai așa, încruntat. Deci te poți relaxa, pur și simplu, funcțional, fiziologic, natural. Dar starea de crispare nu dispare, pur și simplu, prin faptul că omul nu mai acționează. Ea ajunge să se exprime ca ceea ce terapia corporală clasică numește ”cuirasă musculară”. Persoana este, pur și simplu, într-un reflex tensional care este autonom, adică nu mai are legătură cu circumstanța, când a fi în tensiune-acțiune este adaptativ și congruent cu obiectivul.

Nu este congruent cu obiectivul de a mă odihni să stau cu capul ridicat, ca și cum aș avea o perna. (…) Deci este o tensiune care ține, deja, de o structură, adică de o cuirasă musculară care are în spate un istoric. Istoricul acesta poate să fie decriptat, într-un sens generic, ca emoție reprimată. Adică pentru ca acea emoție să rămână reprimată, eu trebuie s-o îmbrac într-o tensiune. Dacă dau drumul la tensiune, iese și emoția. De aceea, în terapia corporală, când tensiunea ajunge la un anumit grad de rigiditate, când introduc corpul într-un demers de terapie și de dezvoltare personală, operez asupra acestui corp, în mod conștient, prin anumite exerciții posturale, prin anumite manevre ale segmentelor corporale și, efectiv, atunci când este cazul, chiar prin anumite manevre la nivelul musculaturii.

Scopul nu este o relaxare ca în masajul acesta obișnuit. Ce se întâmplă după un masaj? Persoana se relaxează. Dar, dacă există un nucleu psihic de tensiune datorită emoțiilor încapsulate, această tensiune psihică va antrena din nou tensiunea somatică și o va aduce iarăși într-o stare de tensiune irațională, adică persoana e tensionată, nu se poate destinde, nu se poate relaxa. Aceasta este o explicație cu caracter general, generic. Tensiunea, însă, poate să fie și localizată.

Aceste stări de tensiune au și un soi de funcție anestezică, pentru că, dacă în spate e ceva care doare, e o rană, o traumă și, deci, o durere, această tensiune anesteziază. Așa cum anesteziază și alcoolul, și zahărul etc. Ca să mă eliberez de această tensiune cu consecințe limitative și care, în sine, este generatoare de disconfort, va fi esențial să operez asupra acestui corp. Miza nu este numaidecât legată de corp, ci de funcția de mediator terapeutic al corpului în raport cu anumite conținuturi emoționale refulate, în raport cu anumite conținuturi cognitive și umbre care sunt, încă, inconștiente și pe care detensionarea sau postura ghidată le poate scoate la suprafață și ele pot intra în câmpul conștiinței și pot fi lucrate într-un sens verbal, cognitiv, rațional, conștient.

Dar, până nu destindem acest corp, aceste conținuturi rămân sub pragul conștiinței. Și este nevoie, uneori, să mediem aceste procese terapeutice prin intermediul corpului.

Un alt nivel de raportare la corp este prin prisma necesităților lui senzoriale. Putem apela la bonding, spre exemplu, care vine și satisface niște necesități psihosenzoriale ale corpului și care au reverberații și în plan psihic, în starea de bine psihică a persoanei. E un context în care eul persoanei se simte recunoscut, dincolo de experiența senzorială gratificantă. Și, bineînțeles, că luăm corpul în considerare și într-un context legat de buna lui funcționare fiziologică în sine, raportându-ne la nutriție, raportându-ne la odihnă, raportându-ne la mișcare și tot ceea ce ar putea să însemne un stil de viață care consideră corpul. Şi pe care îl considerăm într-un context duhovnicesc, la nivelul a ceea ce spune antropologia creștină despre om, și anume faptul că este trup și suflet, și că înțelegem acest trup și dintr-o perspectivă duhovnicească, ca fiind suport al duhului. Și pentru a fi locaș al Duhului Sfânt, trebuie să întrunească niște calități, niște condiții de curățenie, de puritate. (…)

Bineînțeles că așa cum vorbim de un trup în sensul fizic și de un trup în sensul calitativ, duhovnicesc, spiritual, vorbim și despre un trup relațional. Cum proiectăm acest corp, acest mediator al psihicului și, într-un sens duhovnicesc, al duhului, în dinamica fundamentală eu-tu: ce ofer eu celuilalt prin trupul meu, cum mă raportez eu la celălalt prin trupul meu. Că atingerea, mângâierea, pe de o parte, sau agresivitatea, pe de altă parte, sunt manifestări ale trupului.

Acest trup se exprimă într-un mod particular la nivel fizic, la nivel spiritual, la nivel relațional și chiar la nivelul funcțiilor personalității. Adică într-un anumit sens se manifestă, să zicem, trupul acțiunii, implicarea trupului într-o atenție concentrată, altfel se exprimă trupul, să zicem, într-o atenție flotantă de tip intuitiv.

De exemplu, Freud își invita pacienții să se întindă pe o canapea. Acesta nu era un gest arbitrar al lui Freud sau nu se gândea că acei burghezi vienezi vin obosiți de la job și să stea și ei întinși un pic, să se mai odihnească, măcar la el în cabinet. Nu, miza era legată de slăbirea tensiunilor, de slăbirea controlului, care e mai puternic în postură decât atunci când te întinzi. Deci persoana, în momentul în care se întinde, intră într-un spațiu al sensibilității și într-un spațiu al intuitivului, deci poate, în mod lejer să vorbească despre el fără cenzură, să spună tot ce-i trece prin cap. Persoana nu mai are cenzura reflexivului și nu mai are cenzura tensională a corpului, se relaxează. Asta era miza lui Freud când le spunea să se întindă pe canapea.

Deci avem un corp cu multiple funcții. Este important să înțelegem această geografie a corpului, această teritorialitate și această specificitate a corpului, pentru ca eul să-l poată cu adevărat gestiona, într-un mod folositor. Adică corpul să nu escaladeze eul, să nu scoată din joc eul și să preia el controlul, ci, dimpotrivă, eul să poată să stăpânească acest corp și să-l poată gestiona într-un mod constructiv, într-un mod viabil, într-un mod adaptativ. Cum spun părinții, ”corpul este o bună slugă, dar un rău stăpân”.

Iarăși este problematic atunci când trupul e atât de greu, încât eul nu se poate urni cu el din pat, adică eul este tras în jos de această dominație a trupului căzut într-o stare de cvasi șoc. Așa cum există și varianta în care corpul nu se oprește din mișcare, nu se oprește din acțiune, deci eul este escaladat de acest trup al acțiunii. Deci este important să-l aducem într-o zonă de înțelegere și de gestiune.

Eu introduc în model această dimensiune a planului fizic și, respectiv, corporal, pentru că orice terapie viabilă, orice proces viabil, consideră corpul. Suntem trup și suflet, prin urmare nu putem să ignorăm o parte a ființei noastre.

Dincolo de acest corp al tensiunii, în mod firesc, ar trebui să descoperim corpul destinderii, dar, dacă noi avem, la nivelul eului condiționat, conflictual, un conținut emoțional pe care nu vrem să ni-l asumăm, să-l integrăm și să-l procesăm, atunci tensiunea nu pleacă. Și putem lucra aceste stări de tensiune, așa cum, să zicem, un corp într-o stare de lipsă de tonus poate să fie activat, poate să fie pus în postură și poate să fie pus în tensiune.

Deci noi putem trăi aici, la nivelul senzațiilor, un amalgam de simptome care ajung pe mâna doctorilor, până la cronicizare, deși, să zicem, cu zece metanii pe zi, le-am rezolva, pur și simplu. Boli din astea, de trai bun, cum se spune. Multe boli de trai bun pot fi rezolvate doar printr-o trecere conștientă și atentă de la corpul destinderii, de la corpul senzorial, din spațiul acesta viscero-senzitiv suprainvestit, către un spațiu de tensiune-acțiune, cu scopul de a crea o eutonie, adică un tonus, un echilibru între tensiune-acțiune și senzație-destindere, între viscero-senzitiv și musculo-tensional și volitiv.

Și asta se exprimă ca eutonie, un tonus echilibrat al corpului. Mă pot mișca spre tensiune sau spre destindere într-un mod flexibil, în funcție de situația în care mă aflu. Și este vorba de posibilitatea unei mișcări într-un mod gradualizat, adică sunt persoane care țin tensiunea până la un punct, după care se prăbușesc. Adică din tensiune nu intră în destindere, ci în șoc. De aceea, sunt persoane care muncesc mult, se suprasolicită, merg până la un prag, slavă Domnului, nu fac infarct, dar cad. Adică corpul și psihicul își iau niște măsuri de precauție. Și sigur că această stare de colaps, să zicem așa, se poate proiecta și la nivelul vieții personale, la nivelul vieții sociale, la nivelul vieții profesionale.

Uneori, trecem prin acest colaps. Adică sunt stări de cădere, nu este a o lua la vale încetișor, adică a intra într-o tranziție ușurel-ușurel (îmi dau eu seama că viața aceasta are nevoie de o înnoire și trebuie să mă repoziționez). Nu, persoana cade. Și poate să cadă prin prisma unui incident profesional, poate să cadă prin prisma unui incident personal, poate să cadă prin prisma unui incident spiritual, poate să cadă prin prisma unui incident somatic, cum ar fi o boală, poate să cadă în multe feluri.

(…) Desigur că va fi important să devii conștient de această stare de tensiune și să începi să lucrezi cu ea. Însă a lăsa controlul înseamnă să intru, în mod automat, într-un spațiu de vulnerabilitate. Și ce ziceam? Că tolerarea vulnerabilității este o pârghie a vindecării. Adică dacă eu nu-mi tolerez vulnerabilitatea, n-am cum să mă vindec. Pentru că acolo, în spațiul acela de vulnerabilitate şi sensibilitate, unde devin conștient și de emoțiile dezagreabile, acolo este creuzetul vindecării, acolo încep procesele de vindecare.