Ajungă-i zilei fericirea ei (2) – Starea de bine

Sănătatea nu este doar absenţa bolii, ci stare de bine. Omul se defineşte şi se împlineşte cu acest reper, binele: bine, bun, binevoitor, bunătate, bunăstare, bună ziua, bună să-ţi fie inima, bine v-am găsit, drum bun, vă las cu bine, bineplăcut, bine gândit, om bun, fapte bune…

Bineînţeles, există o serie de condiţii ale binelui. Spre exemplu, o vorbă bună, o faptă bună îşi are originea într-un gând bun, o manifestare externă îşi are originea într-o condiţie internă, dar şi reciproca este valabilă. O vorbă bună, o faptă bună, pot genera o stare de bine, o influenţă modelatoare pozitivă.

Starea noastră de fond implică o condiţie de stabilitate structurală. Atât starea de bine durabilă, cât şi reversul, se fundamentează pe o condiţie stabilă. La nivelul creierului vorbim despre existenţa unor trasee neuronale. Pentru a trece de la o stare stabilă la o altă stare stabilă, este necesar un proces de reconfigurare în toate planurile: cerebral, cognitiv, emoţional, comunicaţional, corporal şi comportamental. Acest proces reprezintă o adevărată strategie de înnoire şi implică înţelegere şi decizie, voinţă şi consecvenţă.

Omul împlinit este omul congruent, care găseşte un răspuns adecvat pentru ansamblul exigenţelor vieţii. Este omul care a găsit pacea, iubirea, fericirea. Este în acelaşi timp social, afectiv, creativ şi spiritual. Este omul întreg, omul deplin. Iată, fericirea este expresia unei decizii, unei decizii profunde luate în adâncul inimii, este hotărârea de a trăi binele, de a privi într-un mod pozitiv existenţa şi de a celebra viaţa, este expresia libertăţii ca sentiment al unităţii depline şi al expansiunii fiinţei. Fericirea transcende raţionalitatea imediată, este necondiţionată şi se manifestă în pofida răului din lume. Fericirea este nerezonabilă şi mai puternică decât moartea. Da, fericirea este plenitudinea vieţii care nu cunoaşte moarte. Fericirea este eternă precum sufletul omului.

Dar viaţa nu poate avea întotdeauna un curs ascendent. Uneori este nevoie de cădere pentru a putea urca din nou. Paradoxal, în prăbuşire se află şansa celei mai profunde şi înnoitoare deschideri. Cu rănile deschise şi în plină durere, ne pregătim pentru o viaţă înnoită. Să-i facem loc inimii să se deschidă şi să înflorească. Dar mai întâi este nevoie de o inimă frântă şi smerită pentru că inima frântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.

Prin urmare, nu pot experia cu adevărat starea de bine, atâta vreme cât sunt încărcat cu durerile adânci ale trecutului. Acestea au nevoie de vindecare. Este greu să te bucuri atâta timp cât stai cu tălpile pe cărbuni aprinşi. Vindecându-ţi rănile îţi poţi schimba atitudinea şi îţi poţi vindeca viaţa.

Dar pentru o reconstrucţie atitudinală viabilă este important să ne eliberăm de emoţiile trecutului. Spre exemplu, nu mă pot apropia cu tandreţe de cineva, atâta timp cât sunt încărcat de furie, frică şi durere. Aceste condiţii emoţionale vor ieşi foarte uşor la suprafaţă şi vor putea fi transferate asupra celuilalt. O inimă plină de resentimente, indiferent pentru ce, nu va putea cunoaşte iubirea, indiferent pentru cine.Atunci când dăm drumul acestor trăiri, ne eliberăm de o povară şi devenim liberi. Eliberarea de emoţiile trecutului printr-un proces de asumare şi exprimare, este absolut necesar în procesul de ansamblu al schimbării.

În adâncul suferinţei ne aşteaptă marele răspuns, înţelesul pentru viaţa noastră. O persoană care nu a trecut prin durere, care nu şi-a prelucrat durerea, nu are cum să aibă o stimă de sine solidă. Va fi uşor de rănit pentru că rănile ei sunt de fapt nevindecate. Preţuirea de sine implică un parcurs pe drumul anevoios al cunoaşterii de sine, al integrării aspectelor polare, contradictorii ale fiinţei, al asumării identităţii noastre cele mai profunde, o identitate care nu poate fi decât spirituală şi care implică o percepţie limpede a propriei existenţe.

Preţuirea de sine este o calitate a trăirii aflate dincolo de complexe, când devenim conştienţi de faptul că suntem parte din ceva mai mare decât noi şi înţelegem că atitudinea potrivită nu poate fi decât smerenia. Stima de sine nu se poate trăi în confuzie. Este esenţial să ştim cine suntem. Să conştientizăm demnitatea pe care ne-o oferă Creatorul, calitatea de fii ai lui Dumnezeu. Această descoperire a adevăratei noastre demnităţi, a adevăratei noastre identităţi ne permite să depăşim conflictele şi să trăim o adevărată stare de recunoştinţă. Să mulţumim Domnului!