“Ceva nu este în regulă cu mine”

„O fetiţă îi cere mamei un fresh şi mama îi dă. Fetiţa ia paharul, îl dă pe gât și apoi spune:

-Mai vreau un fresh!

-Dar ai băut unul.

-Mai vreau unul!

-Ok.

Mama îi mai dă încă un fresh, fetiţa ia paharul, îl dă pe gât şi spune:

-Mai vreau un fresh!

-Dar ai băut suficient!

-Vreau mai mult decât suficient!”

De aici începe povestea lui „ceva nu e în regulă cu mine”. Vrei mai mult fresh decât trebuie. Ai băut suficient şi tu simţi că ai mai bea, dar mama îţi spune „nu e ok” şi atunci tu te gândeşti că ceva nu e în regulă. Simţi, gândeşti, ai tot felul de impulsuri, le raportezi la mama şi vezi că toate acestea nu sunt ok, deci concluzia este: „ceva nu e în regulă cu mine”.

Şi mai târziu ori eşti prea înaltă şi nu-i ok, ori eşti prea scundă şi iarăşi nu este ok. Eşti cam slab, nu este ok. Eşti un pic cam gras, nu este ok. Eşti prea frumoasă, bărbaţii or să profite de tine, o să rămâi nemăritată, nu e ok. Eşti un pic urâţică, bărbaţii n-or să se uite la tine şi o să rămâi nemăritată, nu e ok.

„Nu sunt suficient de bun”. „Nu sunt suficient de bună”. „Ca să fiu ok trebuie”. Tot ceea ce nu corespunde acestui „trebuie”, tot ceea ce nu corespunde acestei exigenţe a mamei (vedeţi, îl protejez pe tată) tinde să fie reprimat, tinde să fie refulat şi se constituie încet-încet în umbra noastră şi atunci domniţa munceşte, munceşte, munceşte, leşină, e luată cu targa şi este dusă la spital, da, pentru că ea nu-şi permite să fie egoistă. „E rău să fii așa egoistă”. „Eşti o fetiţă egoistă! Nu vezi că nu te preocupă deloc sora ta?! Nu vezi că sora ta are lecţii de făcut şi are nevoie de ajutorul tău?” Și atunci sigur că persoana supralicitează condiţia de persoană altruistă şi se îmbolnăveşte, pentru că impulsul firesc de a se proteja pe sine este legat de o condiţie indezirabilă despre care nici ea nu mai vrea să ştie, doar a mâncat atâta papară pentru că a fost egoistă, ea nu-şi mai poate permite să fie egoistă. Este o persoană „altruistă”.

Şi sigur că încet-încet ajunge să fie depăşită de probleme, nu mai deleagă. De aceea se vorbeşte în organizaţii despre această abilitate sau aptitudine de a delega. Evident, nu doar altruiştii sunt într-o asemenea condiţie, ci şi perfecţioniştii. Pentru aceștia din urmă trebuie să faci lucrurile perfect dacă vrei să reuşeşti în viaţă; nu poţi să-ţi permiţi să fii pe locul doi. Şi atunci persoana ajunge să muncească mult, să înveţe foarte mult, să se îmbrace impecabil, să vorbească impecabil până crapă. De cele mai multe ori este vorba de boli de inimă, infarct miocardic.

Pentru că, iată, tot în spiritul polarităţilor putem vorbi despre două mari patologii: patologia de stres – infarct, patologia de şoc – cancer. Care sunt cele mai răspândite boli din lume? Ştim cu toţii. Și aceste două mari patologii, patologia de şoc şi patologia de stres ţin de o anumită structurare particulară a persoanei. În funcţie de anumite particularități funcţionale persoana tinde către patologie de stres sau patologie de şoc.

De altfel, nu trebuie să fii savant ca să intuieşti că o anumită conduită tinde să favorizeze o anumită patologie:„Dom’le, las-o mai moale că faci vreun infarct!” Deci intuim la nivelul vieţii cotidiene cum stau lucrurile. Aşa stau lucrurile cu „eşti ok dacă eşti perfect” şi „eşti ok dacă faci plăcere”. Dacă nu eşti perfect şi dacă nu faci plăcere, nu poţi să trăieşti, nu poţi să fii recunoscut în această lume şi viaţa ta ajunge să fie un chin, trăieşti viaţa de-o manieră condiţionată, te simţi constrâns, trăieşti ca într-o capsulă, ca într-o cuşcă, nu simţi că eşti liber. „Respiri cu program”. „Respiră, dom’le, mai mult!” „N-am aer”. „Păi dacă nu respiri”. E la mintea lui Coco. “N-ai aer pentru că nu respiri, pentru că, uite, eu am aer şi sunt lângă tine, prin urmare este aer”. Sigur că da, este o condiţie anxioasă.
Va urma…