Eul liber congruent

Transcrieri din conferinţa ‘Personalitatea – lumini și umbre’

Am reprezentat aici într-un mod mai plastic, mai intuitiv cele două condiţii: eul liber congruent şi eul condiţionat nevrotic. În eul liber congruent există o reprezentare pozitivă despre sine. Nu este vorba de mândrie, nu este vorba de aroganţă, nu este vorba de superioritate. Pur şi simplu este spiritul acela al asumării darului talanţilor, despre asta este vorba.

Relaţiile sunt de asemenea pozitive, apar anticipări pozitive, persoana proiectează reuşite, nu trăieşte cu obsesia lui„dar dacă”:„dar dacă n-o să meargă?”, „dar dacă n-o să reuşesc?”, „dar dacă o să iasă rău?”. Asta nu înseamnă că persoana nu este realistă, dar se raportează la viaţă, se raportează la viitor, se raportează la semeni prin prisma a ceea ce spuneam mai devreme: încrederea fundamentală în bine. Aceasta este o opţiune. Aşa cum alţii nu au încredere în bine, sunt persoane care aleg să aibă încredere în bine. Această poziţionare faţă de viaţă îi permite persoanei să aibă o relaţie de ataşament cu celălalt, pentru că în mod fundamental „eu” implică şi relaţia cu „tu”, nu poţi să te defineşti fără alteritate, fără celălalt, mă definesc în raport cu tine. Iubirea este o experienţă relaţională, este o dinamică eu-tu în mod fundamental şi de aceea am ales să pun acolo acest simbol al lui eu şi al lui tu.

Prin urmare persoana dezvoltă raporturi de ataşament cu celălalt, este un ataşament durabil, un ataşament flexibil, un ataşament care-mi permite să iau distanţă şi în acelaşi timp să rămân conectat la tine. Mă simt în siguranţă, pentru că sunt într-o relaţie de ataşament cu tine. Eu pot să spun că port în inima mea anumite persoane, am o relaţie permanentă cu ele, fie că sunt de faţă, fie că nu sunt de faţă, este experienţa inimii mele.

O experienţă de ataşament fundamental care-mi permite să mă „prelungesc” şi să mă dezvolt şi în esenţă să am o stare de bine. O stare de bine autentică şi nu o stare de bine artificială cum este aceea pe care ne-o oferă dependenţele. O stare de bine autentică ce se naşte din condiţia mea profundă este o stare de acord cu propriile mele nevoi pe care mi le recunosc şi-mi permit să le satisfac. „Am nevoi şi am dreptul să mi le satisfac”. De foarte multe ori noi nu ne recunoaştem nevoile şi nu ne permitem să le satisfacem ca să nu devenim egoişti. Sau, mă rog, altceva.

Este o stare fundamentală de apreciere, de speranţă, de încredere şi de iubire. Vedeţi, într-un asemenea context experiem roadele duhului: credinţa, iubirea şi nădejdea. Am spus şi repet: orice patologie se fundamentează pe neîncredere, pe ură şi pe disperare. Orice patologie. Şi orice bine are ca temei speranţa, încrederea şi iubirea. Dacă facem această lucrare ne vindecăm. Aceasta este o stare în care persoana devine autentică, sinceră, se arată aşa cum e, n-are ce să ascundă. Ce să ascundă? Cineva care se arată aşa cum e, se asumă așa cum e, este o persoană care și-a asumat în mare măsură umbra.

Şi evident se valorizează. Nu în sensul că „eu sunt mai bun decât tine” sau că „eu sunt superior”, ci în sensul unei acceptări fundamentale a faptului că eşti valoros, pentru că eşti creaţia lui Dumnezeu. Nevoia de apreciere în sensul nevrotic al cuvântului începe să se relativizeze într-un asemenea context şi nu prea mai am de ce să mă simt vexat, pentru că „sunt ok aşa cum sunt”. Dacă însă mă mai doare, mai am de lucru, e o oportunitate, cu atât mai bine pentru mine, nu? Sigur, pe moment nu este asta atitudinea, de multe ori nu este asta atitudinea. Prima reacţie este „Au!”, dar după „Au!” pot să revin la o atitudine constructivă în raport cu integrarea umbrei.

Aceste atitudini constructive pot fi: „Sunt ok aşa cum sunt, am acces la resurse, sunt suficient de bun, mă simt demn de iubire şi trăiesc experienţe emoţionale satisfăcătoare: bucuria, intimitatea, tandreţea, plăcerea”.

Iar în raport cu ceilalţi pot experia compasiunea. Consider compasiunea ca un element esenţial sau ca un factor precursor al iubirii, pentru că nu cred că poţi iubi dacă nu poţi fi compătimitor, dacă nu poți consola într-un mod autentic, sincer. Mi-e greu să cred că poţi iubi pe cineva fără să te intereseze starea lui. Ceea ce poţi trăi într-un asemenea context şi te poţi iluziona că este iubire, de fapt, pot fi alte condiţii: atracţie și un anumit tip de interes care ţin de ego. Ţin de ego, nu este iubire. Dacă nu e compasiune, nu e iubire. Să fie clar.
Va urma…