Despre pocăință și perfecțiune

Hristos l-a considerat pe vameș nu pe fariseu. L-a considerat pe vameș care era păcătos, dar se căia! Pe când virtuosul celălalt se mândrea, își absolutiza și își tămâia comportamentele corecte. El era un om corect. Dar ajunsese să se tămâieze singur, fariseul. Adica era un om perfect.

Avea așa, o discuție cu Dumnezeu: Doamne, știi noi doi… eu sunt ăla tare, nu aș vrea să… Deci era deja pe un soclu. Nu-i mai rămânea decât să-i acorde audiență lui Dumnezeu în viața lui.

Deși la nivel comportamental, el plătea zeciuiala, respecta legea, nu că era rău, dar nu era ceea ce conta cel mai mult. Era în el o umbră pe care nu și-o asuma, spre deosebire de vameș care tocmai asta arăta, umbra. Și-i cerea lui Dumnezeu să-l ierte și să-l iubească, să-l cuprindă cu toate ale lui… se arăta așa cum este. Voia să fie îmbrățișat și se arăta cu totul, pentru că avea nevoie să fie îmbrățișat cu totul. Adică îl ruga pe Dumnezeu să-l accepte așa cum e, pe când fariseul spunea: eu sunt deja perfect, avem un alt raport noi, așa, ca de la egal la egal.

În felul acesta, acolo nu era loc de iubire pentru că perfecțiunea acestuia era o perfecțiune care exclude. Fariseul îl excludea pe vameș, ia uite ăsta este rău, deci nu era loc de iubire în perfecționismul fariseului. Ori dacă nu era loc de iubire atunci ceea ce făcea el era aramă sunătoare, nu avea relevanță ontologică. Era tipic-tipic și la inimă nimic.

Deci într-un anumit sens fariseul nu se iubea pe sine, considera că nu are nevoie, considera că e deja perfect, el știa. Știa scripturile, avea o pregătire intelectuală, avea comportamente care erau după lege, dar nu avea inimă. Ori Dumnezeu ce vrea de la noi? Inima! Fiule, dă-mi inima ta. Asta vrea. Și tu i-o dăruiești dacă vrei să ai o relație cu el. Dacă ești deja perfect nu îți mai trebuie nimic, adică acolo unde e perfecțiune nu mai e loc de nimic.

Ce mai încape acolo unde e perfecțiune? Mai încape ceva? Nu mai încape nimic. Ori noi tindem într-un anumit sens către perfecțiune ca modalitate de a supraviețui în această lume, e într-un fel un mod de a fi pe cont propriu. Pe când vameșul avea nevoie de Dumnezeu, avea nevoie de iertarea Lui, avea nevoie ca Dumnezeu să-l ia așa cum e. Când ai nevoie să fii luat așa cum ești, adică cu tot cu păcatele tale, nu e loc să te dai bățos, să fii prea barosan. Dacă ești prea barosan nu mai e loc de Dumnezeu.