Transcrieri din conferinţa ‘Personalitatea – lumini și umbre’
Tinzi să te laşi păgubaş. De ce? Deoarece convingerea mai puternică este aceea că nu eşti suficient de bun şi renunţi uşor, cu atât mai mult cu cât vine în urmă şi o trăire, o emoţie, ţi se face ruşine. „Cum adică să fii suficient de bun, tu?” Ţi se face ruşine, ştii, şi te retragi. Comportamentul tău este unul de retragere, nu mai vrei să mai vorbeşti. Aici este un moment foarte important al procesului, este foarte important să-ţi asumi acest travaliu, chiar dacă la început pare artificial pentru tine. Păi nu are cum să nu fie artificial, pentru că încă eşti în vechea condiţie a persoanei care nu este suficient de bună, a persoanei care trebuie să fie modestă şi atunci experienţa într-o primă etapă este de incongruenţă, este foarte important să rezişti în această etapă şi dacă vrei, poţi să-ţi iei şi nişte repere cantitative, în ce măsură crezi în convingerea conform căreia, în ideea conform căreia, „eşti suficient de bun”. Dacă ești pe nivelul 1 pe o scară de la 1 la 10, consideră că procesul a început.
Ai putea să vezi la cel care este în travaliu că într-o jumătate de oră acest proces evoluează şi se ajunge la 5, la 6, la 7, la 8. Aţi putea să spuneţi că este ceva arbitrar, dar faptul că „nu eşti suficient de bun” nu este arbitrar? Faptul că nu ai valoare, credinţa, afirmaţia, gândul că nu ai valoare nu este arbitrar? Pe ce se întemeiază? Pe care logică? Pentru că a fost un context din care a reieşit că tu nu eşti bun? Creează acum contextul de care ai nevoie!
În ce priveşte gândurile, în ce priveşte convingerile am putea să spunem aşa: orice convingere care nu este congruentă cu o nevoie fundamentală îndreptăţită, care nu susține binele și viața și care nu este conformă cu realitatea este o convingere greşită! Evident este important să înţelegem şi care ne sunt nevoile.
Propun un procedeu simplu cu ajutorul căruia putem începe un proces de restructurare cognitivă care să conducă la o stare de congruență între convingerile, nevoile și comportamentele noastre. Este important să devenim conştienţi de nevoile noastre, de faptul că avem nevoie de o bază de siguranţă reală, de faptul că avem nevoie de ataşament, de o anumită preţuire de sine, de faptul că avem nevoie să fim iubiţi, că avem nevoie de Dumnezeu și de un sens al vieţii. Este foarte important să ne recunoaştem aceste nevoi. Ele sunt exigenţe ale vieţii, iar ignorarea lor atrage după sine suferinţă.
Umbra, condiţia mea neacceptată, mă împiedică de cele mai multe ori să intru în contact cu aceste nevoi şi cu atât mai puţin nu-mi dă voie să le satisfac, iar starea pe care o experiez este de suferinţă şi de neîmplinire. Cu alte cuvinte, este foarte important să-mi dau voie, să ştiu că am dreptul, un drept fundamental pe care mi l-a dat viaţa, un drept fundamental pe care mi l-a dat Dumnezeu. Nu am nevoie de o anumită justificare a faptului că mi-e sete, nu trebuie să-ţi explic de-o manieră logică. Nu trebuie să devin persuasiv ca tu să înţelegi că mie mi-e somn. Nu e nevoie. Nu e nevoie să-ţi explic că am dreptul să exist. Pur şi simplu am acest drept.
De foarte multe ori însă avem o relaţie dificilă cu aceste drepturi, pentru că marile autorităţi ale copilăriei noastre ne-au spus altceva sau poate că noi am înţeles altceva. De ce să-i învinuim? Să ne luăm noi responsabilitatea! Am înţeles greşit atunci când am spus că nu sunt suficient de bun, mă corectez, punct.
Iar viaţa pe care o trăiesc este pe măsura credinţei. Sentimentul de siguranţă pe care-l am în această viaţă este pe măsura credinţei. „Eu cred în Dumnezeu, dar îmi este foarte frică de viaţă, ştiţi, nu am încredere în oameni, nu am încredere în mine”. Este o incongruenţă. Nu există acolo o asumare profundă a credinţei, pe lângă credinţă este şi multă necredinţă şi într-o primă etapă ar fi important să-mi asum faptul că este necredinţă, pentru că mă duc de 20 de ani la biserică şi cum spuneam nu se întâmplă mare lucru. „Cred că dacă mă duc acolo o să fie foarte bine. Nu e? Biserica e de vină!”
Evident nu biserica este de vină, probabil nici eu nu sunt de vină, nu e nimeni de vină. Nu e nimeni de vină, este doar o credinţă pe care am investit-o cu valoare de adevăr. Am libertatea să o schimb. Este un exerciţiu pe care-l pot face în mai multe feluri în banda integrării. „Bine, dar eu am zis că sunt suficient de bun, dar sentimentul pe care-l am este că nu-i aşa, ştiţi, nu mă simt foarte bine, încă îmi este frică, încă mă doare, încă îmi este ruşine şi mă simt vinovat, ştiţi ce vinovat mă simt? Nu pot să explic, am un sentiment copleşitor de vină, de umilinţă fantastică şi eu îmi spun că sunt suficient de bun?” E greu de crezut, e greu de asimilat această nouă credinţă atâta vreme cât vechea condiţie emoţională este acolo. Sunt trăiri care s-au acumulat în timp în corpul nostru, sunt încapsulate în memoria noastră corporală, în inconştientul nostru şi ele continuă să dea vieţii o anumită coloratură.
„Eu am început să-nţeleg, ştiţi, cum e şi cu umbra asta, cum e şi cu nevoile, cum e şi cu asertivitatea, comunicarea, ce înseamnă să te afirmi etc, dar starea pe care o am tinde să rămână la fel”. Și da, rămâne la fel atâta vreme cât vechile emoţii nu sunt asumate și exprimate într-un mod adecvat. Într-o astfel de situație este nevoie de o asumare nu doar a gândurilor, ci şi a trăirilor. Să recunosc că mă doare şi să-mi exprim durerea, să recunosc că mi-e frică şi să-mi exprim frica. „Cum să-ţi fie frică, dom’le? Eşti bărbat!” Adică lui îi crapă capul, dar e bărbat, face infarct, tot bărbat este. Bineînţeles că e tot bărbat, dar unul mort, pentru că nu-şi asumă frica şi o acoperă cu un stres fantastic.
De asemeni, fetiţele nu se mânie, da. Fetiţele au fundiţele la locul lor, sunt aranjate, sunt parfumate, ele zâmbesc întotdeauna, nu se înfurie. Ele, eventual, pe la 35 de ani fac cancer la sân, pentru că ele sunt cuminţi şi n-au avut noroc, pentru că ele nu se înfurie niciodată. Nu contează că le sunt ignorate nevoile, nu contează că le sunt încălcate drepturile, ele zâmbesc. Ah, bine, aşa, o dată la șase luni mai fac câte o depresie, dar trece, se iau cu una cu alta, cu treaba, uită. Sigur că da, viaţa merge înainte, ele zâmbesc în continuare, doar că pe la 35 de ani trebuie să se ducă să-şi facă un control la sân și află că au cancer. Cu alte cuvinte îmi dau voie să plâng, pentru că e de plâns, nu e de râs.
De foarte multe ori punem sub interdicţie anumite emoţii. Dar dacă Dumnezeu le-a așezat în mine și, prin urmare, aparțin naturii mele, eu de ce le pun sub interdicţie? Pentru că există şi alţi dumnezei cum ar fi cultura în care trăiesc, şi chiar dacă în anumite situaţii pot să mă înfurii, eu totuși nu o fac, pentru că ceva din mintea mea îmi spune:„nu te înfuria, n-ai voie să te înfurii, nu este ok să te înfurii, te faci de cacao dacă te înfurii”. Și nu mă înfurii, dar toată furia asta găseşte într-un fel sau altul un mod de a se exprima.
În altă situație, trăiesc o experienţă de vinovăţie, nu mi-o asum şi fac ceva, un lucru inacceptabil din punct de vedere al normelor sociale şi atunci voi fi învinuit şi voi simţi vinovăţia. Sau am o experienţă de umilinţă, nu mi-o recunosc, dar voi ajunge într-o situaţie socială în care voi fi umilit şi atunci voi simţi umilinţa. Numai că preţul e prea mare. Dacă nu ne asumăm convingerile, dacă nu ne asumăm trăirea, într-un fel sau altul acestea se vor exprima, într-un fel sau altul vor ieşi la suprafaţă, vor sta în faţa noastră şi ne vor spune:„eu exist, ia cunoştinţă de faptul că eu exist.”
Experienţa cu umbra este inevitabilă, însă putem avea o experienţă coerentă, putem avea o experienţă benefică, terapeutică şi tămăduitoare cu umbra sau putem avea o experienţă negativă, o experienţă în care ne facem singuri rău, în care ne sabotăm şi practic viaţa noastră socială şi nu doar, poate să fie periclitată, pierdem o poziţie bună pe care o merităm, așa cum au fost cazurile celor despre care am vorbit în prima parte a zilei sau pur şi simplu ne îmbolnăvim trupeşte.
Aceste eventualităţi nefaste pot fi evitate în măsura în care ne asumăm că o parte din noi nu este conformă cu ceea ce credem că aşteaptă ceilalţi. Este un moment foarte delicat acesta, de multe ori amânăm. Am înţeles, ni s-a explicat, am reflectat şi noi, am ajuns cam la aceleaşi concluzii cu acel om care vorbeşte de acolo din faţă şi noi gândim cam în aceiaşi termeni. De multe ori însă, continuăm să ne facem rău, există o inerţie foarte puternică ce are de-a face cu confortul nostru şi cu nevoia de siguranţă primară.
Va urma…
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie
Ateliere de dezvoltare personală