Umbra și impulsurile naturale

Este important să înțelegem că aceste condiții au nevoie de un mod de a se exprima, au nevoie într-un fel sau altul de integrare, nu ne putem permite să ne negăm natura. Această natură are nevoie de integrare. Atâta timp cât trupul este creaţia lui Dumnezeu îl accepţi în datele lui, îl înţelegi, îl manageriezi în datele lui. Este o zonă care se pare că nu este înţeleasă întotdeauna corect. Spre exemplu, călugării depun un vot al castităţii, dar votul castităţii nu neagă natura umană. Nici vorbă! O împlineşte într-un alt plan, dar nu o neagă. În măsura în care ar nega-o am avea de-a face cu un mare nevrotic, adică cu o persoană care are un raport conflictual cu sine însuşi, adică nu ar fi într-o stare de  congruenţă, ar fi în conflict, ar fi o luptă în sine. Şi sigur că această luptă se dă de cele mai multe ori, pentru că plecăm cu toţii de la condiţia eului nevrotic, nu de la condiţia eului congruent, încă nu am integrat umbra, încă dăm o luptă, dar este foarte important cum o înţelegem.

O înţelegem în direcţia integrării sau în sensul unui status quo şi foarte mulţi dintre noi menţinem acest status quo toată viaţa. Am văzut psihopaţi de 80 de ani. Nu doar înţelepţi de 80 de ani, ci şi psihopaţi de 80 de ani. Asta arată că acolo nu s-a produs trecerea de la eul condiţionat-nevrotic la eul liber-congruent, ci dimpotrivă structurile nevrotice s-au adâncit până la osificare. Şi vedem un mare schizoid, vedem un mare obsesional, vedem un mare isteric, vedem un mare dependent sau un mare depresiv. Se întâmplă şi aşa ceva. Nu este întotdeauna aşa, dar uneori este aşa. Cu alte cuvinte, omul poate supravieţui în condiţia eului nevrotic şi, iertaţi-mă, se poate rostogoli ca un bolovan spre groapă, spre cimitir fără să se întâmple nimic altceva. Există şi această posibilitate. Aşa cum poate să existe şi soluţia zborului. Vă provoc un pic.

Ce riscuri pot să apară în această zonă? Pot să apară riscuri, pot să apară încercări foarte dure. În momentul în care te-ai deschis se poate căsca un hău imens în care să cazi pur şi simplu ca într-un iad, să trăieşti o suferinţă indescriptibilă care parcă nu se mai sfârşeşte. Există astfel de perioade în viaţa oamenilor, sigur, unii le trăiesc mai uşor, alţii le trăiesc mai… şi în funcţie de cât de păcătoşi suntem. Ăştia care suntem mai păcătoşi suntem trecuţi pe acolo prin iad, stăm mai mult. Cei care au dus o viaţă mai curată, mai disciplinată, care au gânduri mai curate trec mai uşor. În ce mă priveşte am toată admiraţia pentru cei din a doua categorie.

Perspectiva de a trece prin această stare de crucificare este înspăimântătoare, şi atunci de foarte multe ori, cel puţin deocamdată eu mă întorc în zona de confort. Mă întorc în zona de confort, am şi nişte treabă, mai am de dat şi nişte examene, mai am de terminat şi o carte, mai am şi o întâlnire cu nişte prieteni la cârciuma aia care s-a deschis acum, ştiţi, au o friptură… Deci ne putem simţi bine, de ce să intrăm în această zonă?

Îmi spunea un domn mai în vârstă „De ce să mă gândesc, dom’le, la moarte, păi ce interes am să mă gândesc la moarte? Nu am niciun interes, am şpriţul meu aici, am băutura mea, ce-mi trebuie mie să mă gândesc la moarte?”. I-am dat dreptate într-un fel. Pe la 20 de ani, ştiţi, cum e moartea, o abstracţie şi chiar dacă-i o realitate n-are nicio legătură cu mine, li se întâmplă întotdeauna altora. Şi luându-mă cu treaba am uitat de moarte chiar şi la nivel abstract, am uitat cu totul. Unii uită până pe la 80 de ani. Pe mine însă m-a făcut cineva atent şi mi-am reamintit. Nu vă spun ce am simțit când mi-am dat seama că o să mor.

„-Cine dom’le? Eu o să mor?

-Da, o să mori.

-Când o să mor?

-Nu ştiu când, dar sigur o să mori.”

Vreo trei luni de zile am fost supărat. „Cum adică o să mor?” A fost foarte greu să accept că o să mor. Şi dacă este să fiu sincer până la capăt, aş spune că nici acum nu am acceptat pe deplin. Totuși, într-o anumită măsură am acceptat.

Sigur că este foarte important să găsesc ceva bun în asta, nu? „Cum adică să găseşti ceva bun? N-ai ce să găseşti bun la moarte”. Zicea cineva: „moartea e duşmanul meu cel mai mare”. Avea o burtă imensă. Şi a mai fost un lucru care nu mi-a plăcut deloc când mi-am dat seama că e real. Știţi cum eram eu la 20 de ani? Tras ca prin inel, subţire. Mi-am dat seama că îmbătrânesc, ştiţi? Și asta se vede cu ochiul liber, adică nu trebuie să mai vină cineva să-ţi spună „păi o să mori”, că poate pe ăla nu-l crezi, că eu deocamdată sunt în viaţă, dar faptul că îmbătrânesc este vădit. Mă uit în oglindă: părul, dantura, burta. Nu mi-a convenit deloc.

Păi ai sentimentul ăla că de-abia ai ieşit din copilărie. „Cum adică? De-abia am ieşit din copilărie şi am şi îmbătrânit?” Într-un anumit sens şi aceste lucruri fac parte din umbra noastră şi dincondiţia noastră de muritori şi atunci alergăm după tot felul de „cai verzi pe pereţi” și ajungem ca acea doamnă de 75 de ani care a venit la o emisiune în minijupă, cu nişte cizme de scai până la coapse, cu tot felul de bijuterii, rujată, fardată, înfoiată şi aşa mai departe, da, şi încerca să ne convingă cât de tânără, veselă şi distractivă este ea.

Din păcate era penibilă, pentru că se comporta ca o fetiţă de 16 ani în condiţiile în care ea era o babă de 75. Nu, că nu e nimic rău în a fi babă sau moş, e rău în a nu accepta că eşti babă şi moş, asta este rău, pentru că asta îţi creează drama lăuntrică, nu faptul că eşti moş, nu! Nu faptul că o să mor este drama mea sau drama ta, ci faptul că mi se pare ceva inacceptabil, faptul că este ceva teribil. De aici începe drama şi sigur că încep să-mi construiesc la nivelul eului meu nevrotic ideal o altă imagine, o imagine de fiinţă nemuritoare, o imagine de persoană tânără şi aşa mai departe. Sunt şi acestea aspecte ale umbrei.

Am avut o surpriză intensă, relativ recent,când eram într-un mijloc de transport. Era o domnişorică acolo care stătea pe un scaun și se uita la mine. În clipa următoare s-a ridicat și mi-a oferit scaunul. Zice: „Vă rog, luaţi loc…” Începuse să se vadă, însă nu eu am fost primul care a văzut, ci domnişoara aceea. Eu eram în continuare tânăr, eu ofeream locul, însă acum mi se oferise locul. N-am fost deloc încântat. Mai târziu m-am simţit bine, dar nu atunci.

Prin urmare, umbra se poate lucra, iată, în experienţa noastră cotidiană şi putem profita de orice moment de disconfort pentru a mai integra un aspect şi ne va fi mai uşor după aceea. Lucrul cu umbra în viaţa cotidiană este, hai să zicem, aşa aleatoriu. Adică lucrezi şi tu când ţi se oferă ocazia şi de foarte multe ori nici nu eşti concentrat asupra acestui lucru, nu ai aşa o stare de prezenţă deosebită şi intri în acel mecanism imploziv-exploziv, alungi disconfortul pentru a-ţi vedea de treabă.
Va urma…