Gânduri pentru înnoirea vieţii (45)

Noi prea multe nu avem ce să facem, decât să avem atitudinea potrivită, să fim smeriți, să fim în credință și să ne facem partea noastră. Este nevoie de un vas curat. Eu am de făcut o lucrare în sensul acesta, de a mă curăți. Dacă primești un musafir, zici: stai puțin, să spăl vasele din chiuvetă, să dau și eu cu o mătură, să pun scaunele la locul lor! Orice oaspete este întâmpinat cumsecade, cu atât mai mult trebuie să facem curat pentru ca Duhul să poată veni la noi. Îți curățești sufletul pentru ca El să poată veni și să locuiască la tine. Iar El vine cu toată cunoașterea acestei lumi, cu măsura cunoașterii dumnezeiești și atunci un asemenea om are măsura cunoașterii dumnezeiești nu ca om, ci ca dumnezeu, adică asemenea unei persoane îndumnezeite. Fiți dumnezei, ne îndeamnă Mântuitorul.

Fiecare dintre noi primește o moștenire de la înaintași; este deja în noi. Eu nu mai pot să scot din existența mea și să plasez în non-existență ceea ce este deja în mine. Așa ceva nu se mai poate. Orice tentativă de a scoate în zona non-eului această moștenire este sortită eșecului. Singura șansă a eului meu condiționat care respinge o parte din sine, este să se miște către eul liber, congruent, asumându-și un travaliu profund și trecând chiar printr-o catastrofă. De ce mizăm pe un eu liber congruent? Pentru că la acest nivel toate părțile sinelui pot coexista, pot deveni omogene.

Când spun că trebuie să iert o persoană din trecutul meu, despre care am crezut ani de zile că mi-a făcut rău, pentru că am suferit enorm din cauza ei, o spun în sensul unei profunde acceptări de sine, iar în momentul de față mă simt mulțumitor dând slavă lui Dumnezeu pentru că mi-a luminat mintea că să ies din limitarea care mă ținea în acest conflict. E mare lucru că am ajuns în punctul acesta. Nu mă felicit, nu am de ce, pentru că, în fond, omul nu are merite, dar are cu siguranță daruri. Acesta este un dar și în general, pentru daruri, mulțumim.