De la complexul de inferioritate la a fi eu însumi (Atelier)

D.F.– Sigur. Cum ai formula într-un mod concret această credinţă?…

– Nu sunt demn de a fi privit. Şi nu sunt demn de a fi egal cu ceilalti, de a fi într-un raport de egalitate.

– Am înţeles, cauţi întotdeauna raporturile supraordonate?

-În care sunt în minus.

– Consideri că eşti inferior celorlalţi?

– Da, acolo mă plasez iniţial, în mod automat. Ulterior trebuie să dau nişte examene pentru a demonstra..

– Pentru a te ridica la nivelul celorlalţi?

– Da. Şi chiar dacă ajung să demonstrez în urma unei munci susţinute că suntem în raport de egalitate şi persoana mă acceptă, este până la urmă un simplu accident.

– Adică e un condiţional foarte sever şi limitat în acelaşi timp, ca şi rezultat. Pe de-o parte trebuie să faci nişte eforturi considerabile ca să te ridici la nivelul celorlalţi, dar pe de altă parte, biletul de voie e până diseară, de mâine revii la aceeaşi poziţie.

– Odată ce am fost acceptat sau există un feedback pozitiv sau o acceptare de la cealaltă persoană, ea se menţine cumva. Adică mă menţin în raport de egalitate strict cu acea persoană.

– Doar cu acea persoană?

– Da, oarecum. Ceilalţi, oricum nu mă vor accepta şi nu voi fi considerat demn şi trebuie să urmez iar aceeaşi cale.

– Acelaşi efort?

– Acelaşi efort şi acelaşi proces interior.

– Adică pe fond rămâi inferior?

– Pe fond, în general, da. Asta este de fapt schema iniţială şi cea mai adâncă care se activează  în mine în raport cu ceilalţi.

– Adică starea de conflict generic a ta cu tine se păstrează. Tu, P., nu te ridici la nivelul celorlalţi. Tu eşti un tocilar penibil, să zicem. Şi în pofida eforturilor tale de a păcăli pe câte unul, conflictul acesta se menţine.
Ideea este că tu ai a-ţi rezolva acest conflict generic cu tine. Pentru că nu este o problemă de circumstanţă, nu mă place Vasile şi lasă că-i demonstrez eu lui cine sunt eu şi fac nişte eforturi în sensul acesta. Rămâne o problemă de fond.

Dacă eu sunt într-o relaţie de acord cu mine, nici măcar lui Vasile nu trebuie să-i demonstrez ceva, pentru că eu ştiu cine sunt. Eu ştiu că nu pot fi altceva decât eu însumi. Şi atunci nu este nevoie să-i demonstrez lui Vasile ceva ce nu sunt. Şi de asemeni, eu ştiu despre mine că nu trebuie să fiu altceva decât eu însumi. Deci, problema lui Vasile cu mine, e problema lui Vasile, nu a mea.

Dacă eu sunt într-o stare de acord cu mine, nu am ce să demonstrez, pentru că sunt ce sunt. Păi cum sunt? Sunt aşa cum sunt. Da, dar eu cred că eşti prost. Eu sunt şi prost, dar ştiu că de asemenea oamenii îşi proiectează condiţiile pe care nu le acceptă la ei. M-am lămurit atât de bine în legătura cu chestia asta, încât atunci când mă uit la tine deja mă apucă râsul şi pot să mă amuz. Pentru că într-un anumit sens văd prostul din tine, pe care tu nu-l recunoşti. (…)

Când ştii că oamenii proiectează asupra ta propria condiţie, oricum eşti mai relaxat. Eşti cu atât mai în acord cu tine, cu cât acea condiţie tu deja ţi-ai asumat-o. Inferioritatea, indiferent care este ea, se naşte dintr-un conflict cu sine. Adică, tu îţi spui ţie: “bai P., tu nu eşti în regulă aşa cum eşti, ai caracteristica asta, ai caracteristica asta, astea sunt caracteristici rele, sunt negative şi datorită acestor caracteristici tu nu te poţi califica, prin urmare nu te poţi ridica la nivelul celorlalţi.”

Tu ai spus un lucru generic: „nu mă ridic la nivelul celorlalţi”. Dar care sunt motivele pentru care nu te ridici la nivelul celorlalţi? Tu le ştii? Ar trebui să le identifici. Domnule, eu nu mă ridic la nivelul lui X, pentru că nu sunt la fel de deştept, sau nu mă ridic la nivelul lui Y, pentru că el este artist şi eu nu sunt artist. Adică am un inventar de caracteristici, care mă fac pe mine să trag concluzia că sunt inferior lumii. Altfel, rămânem în zona vagului, a ambiguităţii şi a abstractului.

Ca să facem o lucrare reală de conţinut, de consistenţă, cred că ne-ar ajuta să vedem prin ce caracteristici punctuale definim această inferioritate. Adică unul este mai prost, mai urât, necultivat, provine dintr-o familie greşită şi toate lucrurile acestea îi compun acest portret de inferioritate generică, care declanşează complexe relaţionale. Mă simt inferior, mi-e ruşine de tine, pentru că tu eşti mai deştept şi eu mai prost, mi-e ruşine de tine pentru că tu eşti mai frumos şi eu mai urât, mi-e ruşine de tine pentru că tu ai şcoli înalte şi eu nu am etc.

Deci sunt aceste condiţii ale mele despre care eu într-un anumit sens ştiu (deşi nu e obligatoriu să ştiu), dar de care nu vreau de fapt să ştiu. De ce nu vreau să ştiu? De ce le acopar în faţa lumii? De ce le ascund chiar şi în faţa propriului eu? Pentru că nu sunt bune. Sunt rele. Şi atunci ce fac cu această parte a identităţii mele? O ascund. Unde nu se văd lucrurile? În întuneric. Şi astfel, aceste condiţii devin umbra mea. Această umbră ne poate pocni, ne face rău, ne sabotează, ne facem de râs.

Dacă tu îl accepţi pe „omul cu aghioase” din tine şi îi dai drept de cetate, acest om se va manifesta în circumstanţe care să nu-ţi facă rău. Aşa, el se răzbună pe tine, pentru că-l deteşti. Îl deteşti pe P. cel prost, îl deteşti pe P. cel tocilar sau pe care îl  mai pui tu pe listă. Din aceste condiţii inacceptabile, care sunt conţinutul umbrei, se naşte conflictul cu sine şi respectiv, conflictul cu lumea, cu celălalt, trăit ca sentiment de inferioritate. Iar alteori, prin compensare, la fel de jalnic, ca şi complex de superioritate. În orice complex de superioritate se ascunde unul de inferioritate. Sunt legate între ele.

Deci, ce s-ar ascunde în spatele acestei condiţii de inferioritate? Pentru că înţeleg că tu ţi-ai dori să fii egal cu ceilalţi, nu?

– Da, aşa simt şi eu.

– Suntem nişte marginali, într-un fel. Ne dorim să mergem şi noi acolo, să fim şi noi la horă cu ceilalţi flăcăi, dar dacă suntem urâtul sau prostul satului, nu avem ce căuta acolo, că nu se uită nicio mândră la noi, că nu corespundem. Şi atunci omul acesta, în virtutea calităţilor reale pe care le are, pleacă de acasă la şcoală, ajunge director la oraş, dar când se întoarce în sat şi dă cu ochii de mândra pe uliţă,  se simte inferior, pentru că el nu şi-a rezolvat conflictul. El doar şi-a compensat inferioritatea cu nişte condiţii psihice şi sociale pe care le avea. Dar el nu a putut să realizeze la nivel intrapsihic că, de fapt, acele condiţii, acele calităţi îl califică ca fiind egal cu ceilalţi. Şi la un moment dat, realizează această discrepanţă, între ceea ce a ajuns să fie de fapt şi ceea ce continuă să simtă la nivel subiectiv că ar fi. Şi zice că aici ar trebui să fie o credinţă greşită. A văzut că într-un fel asta îi face rău şi îşi propune să o schimbe.

– E o boală.

– Sigur că e un fel de boală, pentru că îţi papă energia, vitalitatea, îţi blochează potenţialul, şansa de a-ţi satisface anumite nevoi îndreptăţite. Conflictul generează simptomul. Toate aceste simptome, indiferent de coloratură şi de forma lor, ascund întotdeauna în spate nişte conflicte neintegrate. Acolo e o lipsă de pace, lipsă de încredere, lipsă de iubire, lipsă de speranţă, lipsă de acceptare. Simptomul care se naşte din conflict vrea să compenseze într-un fel. Adică, daca-mi lipseşte ceva, mănânc, chiar dacă nu mi-e foame. Şi atunci compensarea aceasta se transformă într-o problemă pe care la manual o numim “dependenţe alimentare” sau “perversiuni sexuale”. Omul caută o împlinire, care îi lipseşte pe cale firească. Sau are alte comportamente neadaptative: evită situaţii de viaţă comune, de tot felul, sau are pur şi simplu nişte trăiri de disconfort, ori ajunge întotdeauna într-o circumstanţă pe care o tot repetă. Te sabotezi singur ori de câte ori eşti pe punctul de a avea o reuşită, de a avea un succes, de a obţine o recunoaştere.

Comportamentele sunt întotdeauna congruente cu credinţele, indiferent cum am fi programaţi, bine sau rău, într-o manieră congruentă sau incongruentă cu nevoile noastre şi cu natura noastră, cu firescul vieţii. Chiar dacă comportamentul respectiv este pozitiv, bun pentru tine sau este negativ, nu contează. Tu te comporţi aşa cum eşti programat. Ori, până când aceste credinţe nu sunt modificate, până când aceste polarităţi ale fiinţei noastre nu sunt integrate, nu sunt asumate conştient şi emoţional, noi continuăm să ne purtăm aşa, pe măsura credinţei sau pe măsura umbrei, pe măsura negării umbrei noastre.

Eu m-am lămurit, chiar dacă am aşteptat să zicem 20 de ani şi am verificat de o mie de ori. Nu este vorba că omul acela este inferior sau că este prost, problema este că aşa crede şi se comportă după cum crede. Şi sigur că de multe ori omul crede în funcţie de ce a văzut şi trage concluzii în funcţie de asta. Dacă a văzut că părinţii se ceartă, a tras concluzia că este ceva rău căsătoria şi ajunge la o vârstă la care ar vrea să aibă un partener, dar nu-şi permite să aibă un partener, pentru că este ceva rău. El a văzut că e rău, a tras concluzia că e rău şi alege pe măsura a ceea ce crede, întotdeauna. Şi atunci sigur că şi proiectăm asupra celorlalţi.

Dacă eu văd în tine că eşti bun, sunt şi încredinţat că te poţi vindeca. În pofida faptului că tu nu crezi. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu o să te conving că eşti bun şi că te poţi vindeca şi că o să-ţi schimbi părerea despre tine. Altfel de ce să fiu terapeut? Eu sunt încredinţat de ceea ce spun, sunt congruent cu ceea ce spun, nu sunt în conflict cu ceea ce spun.

…Orice om are în el nevoia de a fi acceptat şi de a fi iubit. Pe de altă parte, eu pot să îmi spun mie: nu eşti demn să fii iubit, pentru că eşti inferior, pentru că eşti prost, eşti un tâmpit, un dobitoc şi o să fii un ratat în viaţa ta şi un nimeni şi un nimic. Iar fiinţa mea reală, naturală, autentică este sfâşiată pentru că are nevoie să fie acceptată, să fie iubită, să fie recunoscută şi atunci trage de ea într-un fel să fie totuşi acceptată, face nişte eforturi. Din dorinţa de a fi acceptat ajungem la un soi de lipsă de demnitate şi apoi ne supărăm. Adică se intră dintr-o stare de conflict şi dezacord în altă stare de dezacord şi de conflict, ajungem să proiectăm asupra lumii. Ori, nimeni nu poate să ne facă rău, în afară de noi înşine. Este foarte important să înţelegem asta.

Singuri ne rănim, singuri ne întreţinem rana. Şi asta facem în logica nevrozei, asta facem în logica conflictului, în logica disputelor cu semenii noştri: ne întreţinem rănile, lovindu-ne în continuare. Nu eşti acceptabil pentru că eşti prost. Păi hai să vedem, poate eşti acceptabil, aşa prost cum eşti. Ce lucruri bune putem găsi noi aici? Şi căutăm să vedem ce este bun. Şi ştii de ce găsim ce este bun? Ne-a lămurit Apostolul Pavel: “iubirea pe toate le înţelege”. Iubirea pe toate le înţelege, iubirea pe toate le acoperă, iubirea pe toate le cuprinde. Şi prostia aceea pe care o cuprinde iubirea, capătă o altă semnificaţie şi poate să facă parte şi ea din întregul care sunt.

Uneori prostia, frica, laşitatea ne pot salva de noi înşine în anumite situaţii. Şi poate aş fi învăţat mult mai greu smerenia dacă nu m-aş fi crezut uneori prost şi Dumnezeu nu mi-ar fi arătat că sunt, că m-am comportat stupid. Dar Dumnezeu m-a iertat şi mi-a şi spus: „Eu te accept aşa cum eşti”. Păi dacă Dumnezeu mă acceptă aşa cum sunt, înseamnă că e ok. Şi dacă eu am pretenţii de la mine să fiu doar deştept, asta înseamnă că mă cocoţ pe nişte poziţii care nu sunt ale naturii umane, contrariez bunul simţ, contrariez natura umană. Ajungem să absolutizăm relativul. Ori noi trebuie să aducem acest relativ din zona absolutului, în care l-am împins în mod artificial, să-l aducem în zona relativului, acolo unde este locul lui, unde este dreptul lui de cetate.

În mine coexistă geniul şi imbecilul, nu am nicio îndoială, m-am surprins în ambele ipostaze. Nu mă laud nici cu una, nici cu cealaltă, de ce aş face-o? Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate. Dacă sunt sclipitor, am eu vreun merit pentru asta? E meritul lui Dumnezeu, că El m-a făcut aşa. Şi dacă Dumnezeu vrea să-mi dea o lecţie, să mă comport ca un imbecil să-mi vin în fire, mă lasă să mă comport ca un imbecil să-mi vin în fire şi să nu mă mai cred strălucitor prin merit personal.

Pe când tu insişti să fie albă sau bălaie, să absolutizezi relativul. Dacă în mine sunt coerent, asta este fericirea. Fericirea nu ţine de atribute: frumos, deştept, capabil… Sunt şi toate astea, dar ele au un caracter relativ într-o identitate complexă, dinamică. Şi atunci viaţa curge… Am renunţat la idealuri pentru adevăr, am renunţat la idealuri şi la pretenţii pentru ca să pot iubi, am renunţat la nişte standarde  pentru ca să pot accepta şi să pot cuprinde realitatea în complexitatea ei. Iată, pot să spun cu o anumită linişte lăuntrică „nimic din ceea ce este omenesc nu mi-e străin”.

Se ştie foarte bine că omul a căzut, Adam are marca păcatelor capitale. În fiecare există acest potenţial pătimaş, sunt consemnate inclusiv de scriitorii bisericeşti, de cuvioşi care au căzut în păcat. Şi sunt cuvioşi care au căzut, dar s-au ridicat de acolo şi mai abitir. Asta este măsura.