Dimensiunea spirituală a integrării umbrei. Scopul vieţii

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Este important să înţelegem că această lucrare de integrare a noastră nu este un demers într-o bulă izolată, că nu suntem singuri şi că sensul ultim al integrării este tot comuniunea. Şi asta se face pornind de la comuniunea cu mine însumi, deci de la pacea cu mine însumi – care nu este un scop în sine. Pentru că şi cu pacea aceasta tot la cimitir ajung, şi atunci sigur că viaţa devine un non-sens, sau sensul pe care-l am în această integrare într-o bulă izolată devine un sens relativ şi în ultimă instanţă se pierde. Dacă sensul acesta nu mă transcende, dacă nu mă depăşeşte pe mine, dacă nu merge către tu, dacă nu merge către semenul meu şi dacă nu merge către Dumnezeu e doar risipire.

Este foarte important să înţelegem asa. Iar această cuprindere mai adâncă, mai mare care mă depăşeşte pe mine, implică niste procedee. Aşa cum eu vă propun nişte procedee pentru procesul integrării umbrei în relaţia mea cu mine, există nişte procedee pentru a crea o unitate şi o comuniune cu semenul, nişte procedee pentru a crea o unitate şi o comuniune cu Dumnezeu, fără de care nu se poate. Iar această integrare personală ajunge în ultimă instanţă un non-sens. E ca şi cum aş merge către Roma până la jumătatea drumului şi m-aş opri acolo.

Ideea este ca eu să ajung la capătul drumului, adică la această comuniune cu Dumnezeu. Acesta este scopul vieţii. Şi asta presupune ca eu să mă spovedesc, ca eu să fiu în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos la Împărtăşanie. Şi nu ajung la Împărtăşanie dacă nu ajung la spovedanie. Evident că suntem liberi, aşa cum a fost liber şi fiul rătăcitor – a fost liber să plece şi a fost liber să se întoarcă, Tatăl nu l-a oprit când a vrut să plece şi nici nu l-a alungat când a vrut să se întoarcă. Avem întotdeauna o şansă de a ne întoarce acasă. Şi spovedania este o continuare a procesului integrării umbrei. Participarea la viaţa liturgică este o continuare şi o completare a acestui proces, dacă înţelegem lucrurile şi în dimensiunea lor spirituală, pentru că ceea ce rămâne din noi este duhul meu.

Ori dacă eu nu mă raportez la ceea ce este cu adevărat important şi esenţial în fiinţa mea înseamnă că nu am priceput, iar ceea ce am priceput este ceva foarte relativ sau chiar greşit. Nouă ni s-a spus foarte clar care este valoarea Duhului şi anume: că este mai mare decât toată lumea aceasta! În sensul material şi în sensul lumesc. Deci duhul meu are o valoare mai mare şi asta mi-a spus-o cel care m-a creat.

Trecem prin nişte etape, pentru că sunt oameni care merg la spovedanie, de exemplu, dar au o umbră foarte mare cu care n-au intrat în contact, aşa cum sunt persoane mai laice, care au lucrat într-o anumită măsură cu umbra lor, într-un exerciţiu mai degrabă psihologic, dar nu au primit iertarea de la Dumnezeu, adică nu s-au întors la Dumnezeu şi au rămas într-un anumit sens tot singuri şi asta, mai devreme sau mai târziu, îi va pierde, aşa foarte deştepţi, foarte intelectuali şi foarte constienţi de ei înşişi, cum îşi imaginează ei că sunt. Păi dacă ai fi cu adevărat conştient de tine ai avea înainte-vedere, adică nu ar mai exista taine, pentru că materia aceasta nu are taine pentru un om ajuns la sfinţenie, vede tot într-o clipă.

Şi atunci la cine mă uit eu, mă uit la Freud sau la Sfântul Paisie? Păi ce-mi oferă Freud? O nevroză rafinată. Dar nu-mi oferă mântuire, nu-mi oferă cu adevărat eliberare. Şi atunci este foarte important şi cum înţelegem psihologia aceasta. Că dacă psihologia pe care mi-o livrează Asociaţia Psihologilor nu este mântuitoare, atunci pe mine nu mă interesează psihologia. Atunci este important să altoim psihologia cu ceea ce poate să ducă la liman această viaţă.

Bineînţeles că avem o dimensiune psihologică, avem gânduri, avem stări emoţionale, judecată, tot felul de senzaţii, toate aceste lucruri creează nişte raporturi de congruenţă, sau dimpotrivă, nişte raporturi conflictuale şi este important să înţelegem şi chiar să desenăm nişte hărţi ale acestor realităţi. Dar trebuie să avem şi maşinuţa care ne duce la destinaţie, nu doar harta. Ori această energie care te poartă către adevărata destinaţie trebuie să vină de undeva, de la sursa energiei. Dacă nu ai soare care să pună în mişcare motoraşul, atunci stai pe loc. Şi este important să ne raportam la această sursă care ne dă energie.

Deci este esenţial să te împaci cu tine şi cu Dumnezeu. Dar să te împaci cu Dumnezeu nu înseamnă să-mi fac eu un Dumnezeu şi să-l pun în cameră, adică un idol, ci să mă raportez la adevăratul Dumnezeu, să-l descopar pe El. Şi adevăratul Dumnezeu îl voi descoperi în Poruncile Lui. Nu în nălucirile timpurilor noastre, acolo e nebunie şi pierdere. Trebuie să avem grijă la cine ne închinăm şi la ce cultivăm. Avem nevoie de luciditate, în pofida slăbiciunilor pe care le târâm după noi.
Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’