Lucrul cu umbra de slabă și neputincioasă (Atelier)

 – Exact, da. Fără să fac nimic deosebit și fără să mă înfurii pe mine că nu reușesc să fac ceea ce-mi propun în ziua respectivă. Săptămâna trecută am fost la casa unde locuiesc părinții, unde a locuit tatăl meu și acum este mama mea, la țară și , în prima zi am încercat să fac, au fost foarte multe lucruri de făcut, de la văruit și vopsit, până la aranjat tablourile de pe pereți. Și în prima zi m-am epuizat, deci am făcut atât de mult, încât a doua zi am simțit că nu mă pot ridica din pat și mi-am accentuat starea de oboseală fizică prin condamnare și printr-o mânie, așa, furie mare îndreptată asupra mea, pentru că vedeam că sunt atât de multe de făcut și eu nu pot să fac, sunt neputincioasă. Și starea aia a continuat, prima zi a fost cea în care am reușit să fac ceva. După aceea, am tras de mine și am observat că m-am condamnat și mi-am dat în cap atât de tare că eu nu reușesc să, că m-am dus acolo să ajut și că nu pot să fac nimic. Și mi-am identificat tiparul ăsta, de a face totul într-o zi, pentru că eram în stare să continui așa, să nu mă duc la culcare, oricum m-am culcat la 11 noaptea, la 12 noaptea am adormit, m-am băgat în pat și nu puteam să adorm, din cauză că erau atâtea lucruri de făcut. Aș fi preferat s-o iau de la capăt…

D.F.– Nu-ți asumai că nu le-ai terminat…

– Nu. Și nu puteam să accept faptul că nu pot să fac totul într-o zi, am văzut tiparul ăsta, totul sau nimic, l-am identificat. A doua zi, m-am surprins așa, adică, cu o zi înainte voiam totul și a doua zi am ales între a face totul și a sta în pat.

D.F.– Mm, adică a nu mai face nimic.

– Da.

D.F.– Iată.

– Și, mi-a fost, da, mi-a fost greu, dar nu mi-am dat seama, n-am putut să ies din starea aia până n-am ajuns înapoi în București. Am făcut diverse, așa, foarte, foarte, puțin, și am avut starea de oboseală și de neputință…

D.F.– De sfârșeală.

– Exact. Accentuată pe fondul condamnării ăsteia.

D.F. – Da.

– Săptămâna aceasta, de câte ori mi-am spus că mă accept așa cum sunt, mă trec tot gânduri dintr-astea, ”dar, stai puțin, dar, cum adică să te accepți tu pe tine, așa cum ești?” adică, tu ai o groază de…și-n momentul în care voiam să fac o listă, să pun pe listă de ce sunt de condamnat și de ce nu mă accept, am văzut că gândurile alea, care erau înainte foarte puternice și eram în stare să fac o listă întreagă cu lucruri care sunt de condamnat la mine, am văzut că nu prea am cu ce să umplu lista aia. Adică, a dispărut, a slăbit rezistența aceea pe care o aveam, a gândurilor ăstora care veneau să mă condamne.

D.F.– Da, iată.

– Da. Și vreau, pentru că n-am încercat niciodată, n-am făcut lucrul ăsta, n-am lucrat niciodată în cerc, vreau să-mi accept slăbiciunea, pentru că în momentul în care am început să fiu liniștită, dacă am momente de slăbiciune și de neputință, când am început să accept lucrul ăsta, am văzut că ele au început să dispară. Adică, săptămâna asta chiar n-am avut căderi, așa cum aveam altădată, de câteva ori pe zi.

D.F.– Adică, consecințele respingerii unei slăbiciuni au dispărut.

– Da.

D.F.– Adică, să înțelegem că angoasa aceasta pe care tu ai trăit-o atâția ani, atacurile de panică, chiar și niște stări depresive și toată povestea acestei simptomatologii, are legătură nu cu slăbiciunile și neputințele tale. Da, deci, nu datorită slăbiciunilor și neputințelor ai făcut tu atacuri de panică. Nu datorită slăbiciunilor și neputințelor ai dezvoltat tu stări obsesive vizavi de tahicardie și tot ce-ai făcut tu după aia ca să-ți monitorizezi pulsul etc etc. Da? Deci, încă o dată subliniez: nu datorită acestor slăbiciuni ai ajuns tu la simptome. Nu. Ai ajuns la simptome pentru că n-ai fost dispusă să îți accepți aceste slăbiciuni și neputințe. Da? Iar perspectiva de a te confrunta cu ele te-a angoasat. Te-a terorizat până la panică.

Dacă tu ai fi acceptat că ești slabă și neputincioasă și, prin urmare, poți de-aici și până aici și că astea sunt limitele tale, atunci toată simptomatologia asta nu-și mai avea rostul. Nu mai avea de ce să apară. Pentru că tu erai un om împăcat cu ceea ce poate el astăzi. Și, poate, și într-un sens mai larg cu ceea ce poate în general. Da? Atâta pot eu, dom’le, să lucrez. De aici și până aici sunt. Atâta mi-a dat mie Dumnezeu să pot. Dacă Dumnezeu o să hotărască să-mi dea mai mult mâine, o să pot mai mult. Nu e vorba că eu mă sustrag, da? Ci, pur și simplu, în limitele astea pot funcționa bine. În limitele astea. Altfel, intru într-o stare de conflict. Intru într-o stare nevrotică, care, ea în sine, este consumatoare de resurse. Și mă epuizează. Adică, rămân și fără ce am.

Pentru că nu am acceptat atât cât mi s-a dat, am vrut tot. Și celui care nu are, fii atentă, celui care nu are, i se ia și ce are. Și rămâne fără nimic. Pentru că e nemulțumit. Știi? Și vrea o măsură care nu-i a lui. Măsura aia nu era a ta. Măsura aia de a fi tu omnipotentă, așa, nu era a ta. Tu aveai măsura pe care ți-o dăduse Dumnezeu. Și normal era să zici ”mulțumesc!”. Dar tu ai cârtit și te-ai întors împotriva ta de pe pozițiile eului conflictual, de pe pozițiile eului condiționat nevrotic, te-ai întors împotriva ta. Sperând că, dacă te boscorodești, așa, serios, o să te înalți după aia, eventual, la niște demnități, la niște înălțimi nemaipomenite. Și o să fii ceea ce îți reprezinți tu în perspectiva unui eu ideal. Și asta faci de atâția ani. Nu se va întâmpla niciodată.

Deci, ceea ce vrei tu să faci astăzi, este într-adevăr și în sfârșit, soluția corectă. Să te accepți așa cum ești și cu aspecte mai pozitive și cu calități, dar și cu slăbiciuni și chiar neputințe. Da? Chiar neputințe. Păi, eu știu că sunt lucruri pe care nu pot să le fac! Sunt lucruri pentru care eu nu am datele să le fac. Dumnezeu mi-a dat alte caracteristici, alte calități, alte resurse, alte potențe. Din anumite puncte de vedere, am slăbiciuni, am neputințe. Și nu vreau să demonstrez că sunt și că pot și că dreg și așa mai departe. Mă ocup de ce pot și fac cât pot. Și-atunci stau liniștit. Asta nu înseamnă că nu am neliniști constructive. Pentru că uneori pot mai mult decât fac. Dar, aici intervine lenea. Unii dintre voi știu, alții nu știu. Dar unii, iată, zâmbesc. Da și foarte bine fac, că zâmbesc. Că asta înseamnă că ei conștientizează.

Deci, eu sunt o persoană care, de regulă, face mai puțin decât poate, pentru că mi-am împropriat un duh al confortului și al comodității. Și, prefer să degust chiar mai mult decât este cazul din acest duh. Uniidintre voi știu că sunteți foarte muncitori, munciți pe rupte, de dimineața până seara, trageți de voi, vă simțiți datori să munciți, asta-i viața voastră. Nici așa nu-i bine. Nici într-o extremă, nici în cealaltă. Să găsim un echilibru care înseamnă să integrăm polaritățile. Adică, să ne și exprimăm calitățile, resursele și să le investim în obiective cu sens. Dar, pe de altă parte, să ne dăm voie și să ne relaxăm. Și să acceptăm niște limite omenești. Asta este ceea ce tu va fi foarte important să înveți să-ți asumi. Ca să nu te mai chinuiești, ca să nu-ți mai consumi resursele. Să nu-ți mai consumi resursele într-o dispută fără finalitate, care te epuizează și te lasă fără vlagă. Și-atunci faptul că ai ajuns în punctul ăsta, să te hotărăști să-ți lucrezi umbra, în sensul de a o integra, de a o asuma, este un moment foarte bun. Da, așa… Deci, ce vrei să faci?

– Să lucrez în cerc, sunt slabă și neputincioasă. (notă explicativă: lucrul în cerc presupune să treci pe rând, prin faţa fiecărui membru al grupului şi să susţii afirmaţia pe care vrei să o lucrezi)

D.F. – Bun. Orice trăire ar veni, intră în contact cu ea și las-o să se exprime. Să devii conștientă de această trăire. Pentru că ea, neasumată, funcționează ca o piedică. Și poți să și numești trăirea.

– Îmi este foarte frică că n-o să fiu în stare să-i supraviețuiesc…

D.F.– Așa, bun. Te gândești, iată, vine un gând concurent, da? Ia uite, e aici. Vine un gând concurent, că dacă ești slabă și neputincioasă, n-o să supraviețuiești. Păi, astea au fost gândurile care au creat umbra, da? Și acum, când începi procesul de integrare a umbrei, aceste gânduri încep să devină conștiente, slavă Domnului! Că, până acum au fost inconștiente. Așa. Deci, continuă, continuă. N-o să supraviețuiesc, asta e credința, da? Umbra și credința fac un tot.

– Sunt slabă și neputincioasă.

D.F.– Deci, ăsta-i gândul concurent. Că n-o să supraviețuiești, fiind slabă și neputincioasă. Dar tu ești slabă și neputincioasă.

– Și că nu sunt un sprijin pentru familia mea și n-o să pot să fac nimic pentru ei.

D.F.– Așa, iată. Slabă și neputincioasă, n-o să poți să fii un sprijin pentru familie. Da, iată alt gând. Vedeți? Vedeți cum ies la suprafață, cum se dezghioacă? Așa.

– Sunt slabă și neputincioasă.

D.F.– Deci a fost, vedeți, a fost o umbră puternic înrădăcinată. Pentru că persoana intră în travaliu. Iată, slavă Domnului! Haide, revino în cadru. Lasă șervețelele. Revino în cadru. Ce simți acum?

– Simt că retrăiesc momentele alea din copilărie când zăceam în pat cu gâtul umflat și cu febră și cu toate bolile pe care le aveam.

D.F.– Și ce simțeai atunci?

– Durere.

D.F.– Da. Și la ce te gândeai? Când erai tu bolnavă și cu febră în pat și cu gâtul umflat și ți-era așa rău, la ce te gândeai?

– Că nu pot să fac ca alți copii, că ei se jucau, erau afară și se jucau și eu eram aia care zăcea.

D.F.– Iată. Erai slabă și neputincioasă și nu puteai să faci nimic din ceea ce puteau să facă ceilalți copii.

– Sunt slabă și neputincioasă. Toți ceilalți pot, numai eu nu pot.

D.F.– Da, vedeți? Toți ceilalți pot, numai eu nu pot. Adică, intrăm într-o logică absolutistă. O gândire de tip radical, dihotomic, o gândire de tip absolutist. Da, iată, toți ceilalți pot, numai eu nu pot. Copiii se joacă, sunt afară, se bucură de soare, de joacă și eu stau în casă și zac ca o neputincioasă. Foarte bine, foarte bine. Lucrezi bine.

– Sunt slabă și neputincioasă. Și îi invidiez pe cei care sunt puternici și pot.

D.F.– Așa. Deci, este esențial să ajungem la acest moment la care a ajuns M. (este vorba de persoana care lucreaza). Să ni-l asumăm și să îl parcurgem.

– Sunt slabă și neputincioasă.

D.F.– Vedeți ce încărcătură a avut umbra asta? Ce halou emoțional masiv. Să rămâneți în contact cu ceea ce îl lucrează în cerc, să nu fugiți în altă parte cu mintea. Să rămâneți cu mintea în cadru.

– Sunt mulți cei care mă cred puternică și toți se înșală.

D.F.– Mai zi o dată, că n-am înțeles.

– Sunt mulți cei care mă cred puternică, mă văd și mă cred puternică și toți se înșală.

D.F.– Toți se înșală. Când tu, de fapt, ești slabă.

– Sunt prea puțini cei care mă înțeleg atunci când spun că nu pot și că sunt slabă.

D.F.– Prima care nu te înțelege ești tu. Nu sunt alții, tu ești. Da? Tu ești responsabilă pentru că nu te înțelegi că ești slabă și neputincioasă și că ai limite, nu alții. Tu respingi asta la tine. Ce treabă am eu cu ce crede ăla despre mine? Treaba lui ce crede.

– Sunt slabă și neputincioasă.

D.F.– Fii atentă și la corpul tău, să respiri, da? Să respiri, să-ți dai voie să respiri. Să nu-ți blochezi respirația, e important. Pentru că blochează procesul emoțional.

– Sunt slabă și neputincioasă.

– De când am ajuns aici, mi-a venit un gând, au fost multe momente în care am fost curajoasă și am putut multe și am fost puternică.

D.F.– Iată, faptul că ești slabă și neputincioasă nu are un caracter absolut, ci relativ.Tu, pe de altă parte, ești și o persoană puternică care poate să facă lucruri, care poate să susțină încercări, situații mai dificile, da? Iată ,cum mintea începe să se dezțelenească și să integreze. Începe să integreze, să intre într-un spațiu al unui eu congruent, care le poate conține pe toate. Așa, foarte bine.

– Mi-am dat seama de mine, prin ce momente de criză am trecut, și cu copiii și, nu știu, m-am simțit puternică.

D.F.– Păi, sigur. Și ai făcut față. Foarte bine. Vedeți, pe viu, procesul terapeutic. Da, foarte bine. Deja și dispoziția s-a reconfigurat.

– Sunt slabă și neputincioasă. Sunt slabă și neputincioasă!

D.F.– Care-i starea acum?

– Începe acceptarea și…

D.F.– Începe acceptarea, da? Iată.

– Tensiunea și tendința aia de blocare a emoțiilor nu-i așa de puternică.

D.F.– A început să slăbească, da? Să se ducă tensiunea aceea, să se dizolve. Se vede deja pe chipul tău asta. Și în dispoziția ta și in tonalitatea ta.

– Sunt slabă și neputincioasă. Un gând mi-a venit acum, că sunt și alții ca mine, dar că ei nu sunt atât de grav și, în același timp, mă întreb de ce trebuie să fac comparație cu alții.

D.F.– Așa, foarte bine. Contează mult al doilea gând. Deci, al doilea gând, a venit să-l relativizeze, să-l pună în discuție pe primul, care avea un caracter radical. Așa. Deci, vedeți că mintea începe să se flexibilizeze, da? Să se nuanțeze. Contează enorm!

– Sunt slabă și neputincioasă. Cred că o să pot să fac față, cu slăbiciunea și cu neputința mea, cred că o să pot merge înainte.

D.F.– Da, da. Adică, nu ești în situația de a nu putea să supraviețuiești.

– Uneori o să-ți fie greu.

– Adică și greu.

– Uneori o să-ți fie și greu.

– Sunt slabă și neputincioasă.

– Da, ai și partea asta.

– N-am vrut s-o văd! N-am vrut s-o văd!

D.F.– N-ai vrut s-o vezi, așa este. Nu umbra ne chinuie, ci faptul că refuzăm să o vedem și să o acceptăm.

– Simt ca pot se respir, ma simt relaxata.

D.F.– Foarte bine. Bravo. Doamne-ajută. Da, deci, vedeți că într-un interval de, vreun sfert de oră, așa, douăzeci de minute, am parcurs un ciclu emoțional de la, să zicem așa, o stare de suferință, de neacceptare, de frică, de neliniște, și de tulburare, la o stare de acceptare, la o stare de pace interioară, de liniște sufletească.

Ceva care a întreținut un conflict, zeci de ani, a putut să fie, în cea mai mare măsură sau într-o parte importantă dezactivat, într-un proces de un sfert de oră, douăzeci de minute. Asta, să zicem, așa, la nivel emoțional. Din punct de vedere cognitiv,  am plecat de la credința conform căreia dacă sunt slab, n-o să supraviețuiesc, la o altă atitudine, cred că pot să supraviețuiesc și cu slăbiciunile mele, ba mai mult decât atât, eu nu sunt doar o persoană slabă și neputincioasă, eu sunt și o persoană puternică și care, pe parcursul vieții, a făcut față unei diversități de situații dificile.

Iată, am plecat de la o atitudine de tip absolutist, si am ajuns la o relativizare a unei anumite condiții și, prin acceptarea celuilalt pol? Polului opus. Am realizat prin această acceptare, un întreg. Procesul integrării umbrei implică această asumare a polarităților și transformării lor într-un întreg. Astfel încât, în interiorul meu poate să coexiste și un om slab și un om puternic. Persoana slabă care sunt, mă ajută în multe situații. Mă ajută să îmi văd măsura, mă ajută să-mi calibrez acțiunile, mă ajută să clarific o diversitate de situații. Mă ajută să rămân într-o relație bună cu mine însumi și cu ceilalți. Pentru că, dacă nu-mi accept neputința mea, s-ar putea să nu o accept nici pe-a altora sau, dimpotrivă, să-i văd pe alții ca fiind atotputernici sau mai știu eu cum. Da? Adică, într-o stare de iraționalitate și de deformare a realității.

Deci, procesul integrării umbrei este un proces de o valoare inestimabilă. Nu spun vorbe mari. Este un proces de-o valoare inestimabilă pentru viața noastră. Nu este tot, dar e foarte, foarte mult. Ne eliberează de multe constrângeri, de tensiuni și de atitudini inadecvate, nepotrivite. Spun încă o dată că procesul funcționează întotdeauna dacă ți-l asumi, dacă îi respecți condițiile. Când terapia nu merge, înseamnă că persoana nu și-a asumat terapia, să știți. Deci, ca să intri într-o asemenea atitudine, să iei decizia să lucrezi în cerc, să spui că ești cum nu este acceptabil să fii, da, este inacceptabil să fii, înseamnă să înveți să accepți inacceptabilul. E o metaforă, este un paradox.

Ca să accepți lucrul ăsta inacceptabil despre tine, e nevoie de smerenie. Este nevoie să lăsăm egoul nostru la o parte și să intrăm într-o atitudine mai smerită, ca să putem să lucrăm aceste condiții inacceptabile, care ne anulează. Am gandit ca nu vom mai putea să supraviețuim dacă acceptăm lucrurile astea. Adică, eu mă fac de râs că sunt neputincios, nici n-o să supraviețuiesc. Deci, vedeți cât radicalism, câtă absolutizare în aceste credințe, pe care le putem numi, pe bună dreptate, iraționale. De ce? Pentru că ele nu sunt adaptative. Nu sunt nici în conformitate cu realitatea, nu sunt nici congruente cu nevoile noastre, nu susțin nici binele și viața, dimpotrivă, aduc numai tulburare. Și când cineva își asumă un proces terapeutic, o secvență terapeutică mai profundă, este un moment cu adevărat salutar, pentru că și noi, toți ceilalți care participăm la acest proces, vom avea și noi un beneficiu al nostru. Deci, întotdeauna avem motive să-i mulțumim celui care lucrează. Pentru că sunt unii care se codesc să vină la grup, zicând că ”băi, ce-o să zică ăia despre mine? Ce-o să creadă ăia despre mine?” Vino să vezi ce-o să creadă și ce-or să zică. Deci, când, într-adevăr, un om lucrează, el îi ajută și pe ceilalți să-și facă propria lor lucrare, să facă un pas înainte în propria lor lucrare.

E cineva care crede că nu-i așa? Sincer. Aveți curaj. Dacă nu credeți că-i așa, ridicați mâna. Vedeți? Toată lumea e de acord. Într-adevăr, așa e și toți ați simțit asta, chiar dacă nu neapărat foarte conștient. Astea sunt și virtuțile grupului. Virtuțile cadrului de grup, de care unii se cam feresc. Așa cum alții, se pare, că fug de terapia duală, care are alte virtuți, foarte mari, și unii nu și le asumă. Omul trăiește în 3 cadre de viață. Socialul, iată, care se exprimă aici ca grup terapeutic, relația în doi, care se exprimă în terapia individuală și cadrul solitar, acolo unde, să zicem, ne asumăm o creație de sine mai profundă, dar și relația cu transcendența, cu Dumnezeu, în rugăciune și în pravila noastră personală. Cum ești?

– Sunt bine. Pot să respir mai bine, simt că se face loc în interior.

D.F.– Da, da. Starea de conflict și de refuz al umbrei, este o condiție strâmtă. Nu e cuprinzătoare. Când fugi de sine, ajungi, așa, într-un colț și nu prea îți mai rămâne loc să te exprimi. Deci, să nu vă fie frică să vă asumați ceea ce sunteți! Sau, mă rog, chiar dacă vă e frică, să vă asumați ceea ce sunteți!

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’