Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (3) – VIDEO

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.

Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior

Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a treia

Dragul meu, aș vrea să te invit într-o călătorie în trecut, să facem popas în fiecare dintre momentele dureroase pe care le-am trăit împreună, pentru că nu vreau să rămână nimic nelămurit și întunecat în urma noastră.

Îți mai aduci aminte ce copil speriat eram? Eram înconjurată de atâta singurătate, încât a trebuit să-mi imaginez o lume numai a mea, în care mă retrăgeam ca să nu simt că nimănui nu-i pasă de mine. Mă uitam la alți copii care trăiau normal, aveau familii primitoare care le purtau de grijă, iar mie mi-era rușine că nu aveam ce povesti despre familia mea, ca și cum nici nu ar fi existat, ca și cum eram orfană. Mă simțeam un copil rătăcit pe acest pământ, de parcă nu exista nicio justificare pentru prezența mea aici, niciun rost. Eram atât de nesemnificativă, atât de neimportantă, că mă dădeau de colo-colo ca pe o mobilă veche care te încurcă, dar pe care nu te hotărăști să o arunci.
Mai târziu, când am terminat liceul, abia așteptam să plec. Chiar mi s-a cerut direct să plec, să mă descurc singură. Simțeam că nu mă vor în viața lor, însă atunci nu am înțeles de ce. Acum, când mă uit mai bine în urmă, îmi dau seama că atunci a început calvarul. Pentru că nu știam încotro s-o iau. Mă durea că nu sunt în stare să arăt că merit și eu să fiu luată în seamă, că pot fi utilă, deșteaptă, descurcăreață și cred că de aceea nu-mi ieșea nimic bine. Îmi era ciudă pe mine, de fapt, mă învinovățeam că nu am nicio valoare, nicio aptitudine, nicio realizare cu care să justific că nu sunt degeaba.

Atunci am vrut să mor prima dată. Vedeam totul negru în jurul meu, nu mai puteam dormi, iar când dormeam visam o ceață groasă și mișcătoare care mă înconjura și mă trezeam în sudori reci de frică. Obosisem de atâta suferință. Mă simțeam copleșită și fără putere și voiam să se termine odată totul. Dar nu am murit. Chiar dacă nu știam, aveam un drum de continuat. Un drum care abia începea să se ivească. Știu că atunci eram răzvrătită și te uram că nu ești bun, că ești slab și neputincios, credeam că nu meriți să trăiești, voiam să te desființez. M-am lepădat de tine și te-am renegat și am început să te sfidez, dacă tu nu mă vrei, nici eu nu te vreau.
Și totuși tu nu m-ai părăsit, deși te cutremurai de durere sub loviturile mele dușmănoase, te-ai târât în urma mea și mi-ai întins o mână salvatoare tocmai când voiam să abandonez. Te-am umilit, dar nu ți-a păsat. Te-am scuipat cu dispreț, iar tu nu m-ai alungat. Ți-am întors spatele, dar tu nu m-ai lăsat singură niciodată. Te iubesc. Ești atât de bun.

Cred că am devenit conștientă de prezența ta atunci când am divorțat prima dată și când m-am putut hotărî că vreau să merg mai departe singură. Iar hotărârea nu era numai pentru mine, era și pentru copilul meu. A fost prima mea dovadă de curaj, prima dată când am simțit că am un drum al meu pe care am puterea să mi-l asum. Pur și simplu am înțeles că locul meu nu este acolo. Abia după câțiva ani m-a invadat din nou frica, dar eram deja ceva mai pregătită să-i fac față. Când am făcut terapie împreună cu copilul meu am avut poate primul moment de trezire și am înțeles că eu și mama mea suntem două persoane diferite și că nu am nevoie de confirmarea ei să fiu eu însămi. Și asta nu e ceva rău. Am avut senzația că s-a tăiat în sfârșit cordonul ombilical care mă alimenta cu suferință de 35 de ani. Mi-am simțit puterea și mi-a plăcut.

Însă, mai departe am fost copleșită de alte dezvăluiri, de adevăruri pe care până atunci nu le putusem vedea și descifra. În primul rând, am conștientizat că foloseam acelaș tipar ca și mama mea în relația cu copilul meu. Eram autoritară, neîndurătoare, nu comunicam autentic cu copilul meu, nu o vedeam așa cum este și voiam să o transform în ceea ce consideram eu că trebuie să fie, nu știam să-i arăt că o iubesc, eram prezentă în viața ei fără să mă conectez la sufletul ei de copil. Aveam un copil, dar nu mă bucurasem încă de acest dar. Sufletul meu era închis, nu vedea lumina, nu simțea căldura, nu știa să se bucure, să se joace, să se relaxeze. M-am simțit un monstru, m-am văzut cea mai hidoasă ființă de pe pământ. Mi-era rușine de copilul meu, mi-era frică să mă uit în ochișorii ei și să văd că mă iubește și mă iarta pentru tot, deși eu nu mă puteam ierta.

Atunci nu am mai avut timp să-mi fie frică, sau să mă dau cu capul de pereți. Am trecut la acțiune pentru că trebuia să repar cât mai repede ceea ce stricasem fără să știu. Înțeleg acum că tu m-ai vegheat în tot acest timp și știu că atunci ai zâmbit pentru prima dată, ai fost mândru de mine că am reușit să descifrez mesajul tău și că mi-am ascultat pentru prima oară, după mult timp, inima. Am fost prima dată recunoscătoare că G. este copilul meu, că mi-a fost trimisă de Dumnezeu ca să-mi arate calea, că am primit șansa de a mă vindeca datorită copilului meu, care este lecția pe care am nevoie să o înțeleg. Și nu m-am mai simțit singură. Totul putea să capete un sens. M-am deschis cu bucurie drumului, fără să mă întreb ce va urma, sau să mă îndoiesc de mine. Era vorba de copilul meu și nu aveam voie să ratez din nou. Trebuia să o apăr, nu acceptam cu niciun preț ca ea să sufere cum suferisem eu. Eu eram acum pericolul, eu eram agresorul, deci venise momentul să mă schimb.

Numai că încercările mele au continuat. Mi-am dorit să am din nou familie și am făcut iarăși alegeri care mi-au adus suferință. Încă nu mă cunoșteam. Eram aceeași ființă temătoare, același copil care vrea să fie luat în brațe și asigurat că totul e bine. Nu a fost așa. Au fost câțiva ani de suferință și deznădejde. A fost urât. Viața mea era urâta și tristă. Mă încăpățânam să cer în moduri atât de greșite pe care a fost nevoie să le înțeleg ca să le pot depăși. Însă a fost din nou un moment în care am vrut din nou să mor. Durerea fusese insuportabilă, iar eu am cedat în fața ei. Am depus armele și am spus gata, mă predau.

Dar o iubire mai presus de înțelegerea mea a intervenit și a schimbat toată viața mea. Iubirea Lui. Atunci când eram una cu pământul, când totul era un gol fără de sfârșit, în care simțeam că mă scufund fără să opun nicio rezistență, atunci am început să mă rog. Tu, Bunul meu, mi-ai trimis rugăciunea ca să mă salveze din nou de la moarte. Da, viața mea s-a schimbat, nu a mai fost drum de întoarcere. Nimic nu a mai fost la fel. Am văzut lumina și am simțit cum e să trăiești în ea. Am simțit pacea și m-am simțit nemuritoare. Totul e cu putință și simt că acum pot totul. Sunt una cu viața și cu bucuria. Am găsit iubirea și mă las vindecată de ea. În mine este un izvor din care iese iubire și iertare. Mă simt din ce în ce mai curată, binecuvintez viața ca pe un dar, în fiecare zi. Mă întorc la tine cu iubire, acum eu sunt conducătorul. Ia-mă de mână cu curaj, căci vreau să-ți arăt și ție cum este acum în lumea mea, copilul meu, prietenul meu drag, te iubesc.
M.

Va urma…

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’