Scrisoare de dragoste către dușmanul meu interior. Un exerciţiu de integrare a umbrei (8) – VIDEO

Transcrieri din seria seminariilor ‘Măiastra’

Viaţa nu este doar o succesiune de evenimente, ci mai ales o succesiune de semnificaţii.
Nu atât evenimentele vieţii ne fac fericiţi sau nefericiţi, cât mai ales semnificaţia vieţii, sensul acesteia.
Daniel Fusărea

Există uneori o anumită ură de sine şi de aceea oamenii ajung să se întoarcă împotriva lor într-un mod absurd, într-un mod iraţional, îşi fac rău atât la nivel personal, cât şi la nivelul colectivităţii. Dezvoltă atitudini pe care încearcă să le impună, împotriva unei vieţi fireşti, normale. Se luptă împotriva credinţei de exemplu, se luptă împotriva unor relaţii fireşti între oameni promovând uneori aberaţiile relaţionale ca fiind expresii ale normalităţii. În spatele acestor curente nu poate să fie altceva decât o profundă ură de sine şi o profundă alienare. Iar unii încearcă să construiască la nivel logic, la nivelul raţional, argumente pentru a susţine aceste curente. În pofida acestor demersuri, ele sunt în mod vădit aberaţii.
În fiecare dintre noi există un duşman interior şi invitaţi suntem să ni-l facem prieten, nu să-l ucidem, pentru că asta înseamnă să ne ucidem pe noi înşine. Dacă stomacul tău devine duşmanul tău şi tu te hotărăşti să-l termini, atunci vei muri. Dacă ai o anumită identitate indiscutabilă, să zicem calitatea de român, sau calitatea de femeie sau de bărbat şi nu poţi asuma această dimensiune a fiinţei tale, atunci te vei aliena. Sigur că există aspecte particulare legate de acest duşman interior, de exemplu, cum îşi face freza, dar esenţialul este legat pur şi simplu de el ca întreg, format dintr-o diversitate de componente, care dau măsura şi lămuresc conflictele mai specifice pe care le are fiecare dintre noi.

Nu pot să nu constat că există o anumită rezistenţă de a lucra, de a sta la masă cu acest duşman interior. Până nu ajungem să stăm la masă şi să ne împăcăm cu el şi să-i dăm dreptul la existenţă, noi vom continua să trăim în conflict şi vom continua să ne văităm că viaţa noastră este nasoală. Adică noi vrem ca viaţa noastră să fie bună, dar nu facem ceea ce este esenţial ca viaţa noastră să fie bună. Vrem ca Popescu să ne salute, dar noi pe dinăuntru îi purtăm sâmbetele şi atunci de ce ne-ar saluta?! Vrem să ne respecte copiii noştri, dar noi nu le-am arătat niciodată că-i acceptăm şi că-i iubim aşa cum sunt, şi atunci de ce ne-ar asculta?! De ce ar asculta de cineva care nu este capabil să arate dragoste? Este o logică simplă în spatele acestor lucruri. Cum aş putea eu să integrez simpatia şi empatia voastră faţă de mine dacă eu faţă de mine nu am simpatie şi empatie?! Este necesar să exersăm congruenţa. Viaţa nu înseamnă doar perfecţionare, viaţa înseamnă şi acceptare.

Scrisoare de dragoste către duşmanul meu interior

Este un exerciţiu care implică sinceritatea în primul rând, iar sinceritatea este baza vindecării, ingredientul numărul unu. Disocierea aceasta de eul lăuntric este un mod de a ne înstrăina de noi înşine, iar prin el ne întoarcem la noi înşine. Frustrarea în general se datorează acestei despărţiri de sine, care se proiectează în exterior, în mediu, în relaţia noastră cu ceilalţi. Nu mai este loc de reproş, nu mai este loc de acuzaţie, luăm la cunoştinţă pur şi simplu de drama noastră care este întotdeauna interioară, nu o mai proiectăm în afară, nu o mai atribuim celorlalţi, ci ne-o asumăm ca fiind a noastră şi în interiorul nostru. Doar aşa putem să începem un proces de vindecare profundă.

Orice vindecare profundă este dincolo de acuzaţie şi de îndreptăţire. Adică nu este nimeni de vină pentru drama mea interioară şi, de asemeni nu am nicio îndreptăţire să fac acele lucruri care au caracter discutabil din punct de vedere etic, din punct de vedere moral. Pur şi simplu sunt chemat să-mi asum răspunderea într-un mod integral. De fapt este vorba şi de o terapie a sincerităţii, dar în acelaşi timp şi o terapie a responsabilităţii. Şi eu le percep ca fiind faţetele aceleaşi monede, pentru că nu poţi să fii responsabil fără să fii sincer şi, de asemeni, nu poţi să fii cu adevărat sincer fără să fii responsabil când este vorba de tine însuţi.

Sigur că există un soi de sinceritate în cinism, dar consecinţele cinismului sunt rele, nu sunt bune, nu vindecă, dimpotrivă, menţine persoana într-un soi de anestezie faţă de propria suferinţă şi este o aparenţă de sinceritate şi de autenticitate în cinism. Este o pseudo-sinceritate. Însă, evident, asta este doar o secvenţă analitică, ceea ce este cu adevărat important este experienţa vie pe care fiecare dintre noi o trăieşte atunci când face exerciţiul.

Exerciţiul, are două etape, o etapă în care redactăm scrisoarea, care etapă are în general nişte preliminarii, pot fi nişte zile de reflecţie, sau nişte momente de trăire şi de flux atunci când o redactăm, sau nişte clarificări pe care le putem avea în solitudine, atunci când concepem scrisoarea, iar al doilea moment este atunci când o citim.

Spre exemplu, aseară o colegă de-a voastră a citit la grupul de dezvoltare o scrisoare şi pe măsură ce o citea a izbucnit în plâns şi a intrat într-un mic travaliu care a făcut-o să spună mai multe despre ea, să fie mai conectată la sine şi să aibă ceva curaj să se exprime, lucru pe care nu l-a făcut vreme de un an de zile de când vine la acest grup. Dar lucrurile s-au pus în mişcare odată cu această scrisoare. Trăiri pe care nu le-a avut de exemplu, atunci când a redactat-o, au izbucnit atunci când a citit scrisoarea. Sigur că nu este un standard, dar iată, până la urmă efectul apare. Adică se produce secvenţa terapeutică ca proces, care implică comunicarea şi emoţia. Avem o secvenţă terapeutică acolo, indiferent de conţinutul ei, fiecare cu istoria lui, fiecare cu secvenţa lui, dar, dacă lucrurile se mişca aşa, avem realmente o secvenţă terapeutică.
De aceea nu se poate face terapie, în capul tău, de unul singur, pentru că nu avem secvenţa completă, nu-l avem pe celălalt căruia îi comunicăm şi care ne pune pe noi în mişcare în sensul lăuntric, în sensul profund. Da, este important să redactăm această scrisoare, să fim cu noi înşine, dar este de asemeni extrem de important şi momentul în care o citim celorlalţi. Eu sunt recunoscător pentru că fiecare dintre voi a înţeles să-şi ia angajamentul pentru acest proces.

Unora le-a fost chiar foarte greu să citească această scrisoare către dușmanul interior. A fost un challenge foarte serios. Dar nimeni, n-a mai rămas la fel după ce a redactat şi a citit scrisoarea asta. N-ai cum să mai rămâi la fel, ma refer la cei care s-au implicat cu adevărat, adică au pus acolo sinceritate şi suflet.

Scrisoarea a opta

Dragul meu duşman interior, îţi scriu această scrisoare pentru că vreau să-ţi spun simplu: te iubesc! De o mie de ori te iubesc şi aş putea să-ţi spun asta la nesfârşit. Sper să mă ierţi pentru tot ce am greşit faţă de tine, că am fost dură cu tine şi te-am agresat, aşa încât ai simţit şi tu nevoia să răspunzi la fel, să-mi arăţi ca într-o oglindă ce am făcut şi ce ne doare. Tocmai pentru că-mi eşti oglindă te văd ca pe cel mai bun prieten, ca pe aproapele meu cel mai aproape. Cu atât mai mult cu cât eşti o parte din mine. De aceea ce te doare, mă doare.

Sinceritatea ta mă copleşeşte, dar îmi e de mare folos pentru progresul meu, numai că eu din mândrie uneori nu accept. E drept că uneori eşti un pic mai aspru şi un pic mai critic cu părerea ta faţă de mine, dar te înţeleg şi nu te condamn. Ai o povară de multă suferinţă de care vrei încetul cu încetul să te eliberezi. Şi nu se poate decât prin mine, geamănul tău sufletesc. Suntem uniţi pe vecie. Eu îţi propun să dăm la pace. Am ridicat steagul alb şi să ne îmbrăţişăm, să ne strângem în braţe unul pe altul şi să ne plângem durerea unul pe umărul celuilalt. Ştii, şi Isaac şi Iacob s-au urât, dar în final s-au împăcat atât de frumos, iată că se poate. Aşa că te rog să facem la fel. Când mă gândesc la tine îmi dau seama cât de frumos, de tandru şi plin de dragoste eşti. Doar eşti geamănul meu, avem multe puncte în comun. Şi eu, ca şi tine, am multe calităţi pe care sunt sigură că şi tu le vezi. Am această încredinţare că vedem amândoi frumosul pe care Hristos l-a sădit în fiecare de noi. Ce plăcut este când iubirea Lui ne cuprinde! Cred că eşti de acord!

Vreau să-ţi mai spun că eşti minunat şi unic. Hristos a sădit în tine şi în mine atâtea minunăţii. De aceea eu cred că putem da la pace şi că putem fi cei mai buni prieteni. Avem prea multe lucruri în comun. E nevoie doar ca fiecare dintre noi să aibă bună voinţă şi să fie dispus să încerce. În plus, nu e mai simplu dacă, în loc să ne contrăm, să tragem în direcţii diferite, am trage amândoi în aceeaşi direcţie? Unirea noastră aduce forţă, pace, iubire. Să ne unim! Îţi mai spun încă o dată: eşti grozav şi nu am mai văzut niciodată pe nimeni ca tine şi cu siguranta nici nu voi mai vedea. Nu prea ştiu să-mi exprim sentimentele de iubire, aşa că mă repet simplu: te iubesc! De mii de ori, te iubesc. Te iubesc în fiecare secundă a vieţii mele, clipă de clipă eşti lângă mine, eşti prezent ca durerea de măsea, nu am cum să te uit, dar ştiu că, la fel ca durerea de măsea, ai rolul să-mi semnalezi ce am de vindecat la mine, îmi atragi atenţia. Astfel, aş mai putea eu să am faţă de tine un alt sentiment în afară de iubire? Toată iubirea pe care mi-o dăruieşte Hristos ţi-o dau şi eu ţie, iar împreună, când facem pace, o reflectăm altora, căci avem un izvor veşnic de iubire care ne va umple mereu. Iată cât e de nemaipomenit.

Din nou îţi spun, nu mă pot abţine, te iubesc, eşti grozav, eşti o fiinţă nemaipomenit de minunată şi mă uimeşte când văd cât de frumos te-a lăsat Dumnezeu. Duşmanul meu drag, aştept cu multă nerăbdare răspunsul tău la propunerea mea. Sunt sigur că şi tu, la fel ca şi mine, vrei împăcare şi dragoste. Scrie-mi cât mai curând. Cu deosebită consideraţie, R.

Conferinţa ‘Procesul integrării umbrei’