Despre posibilitatea schimbării

Ce este de fapt important în procesul schimbării? Să începi să te saturi cu adevărat de tine poate fi un lucru bun pentru că schimbarea nu se face în egosintonie, adică într-o stare de acord cu firea, cu actuala condiție, ci în egodistonie, adica într-o stare de dezacord cu tine. Altfel de ce să te schimbi? Doar dacă, într-adevăr, te-ai săturat de tine poți să faci ceva. Altfel de ce? Eu sunt ok, eu sunt bine așa. Voi aveți o problemă, eu sunt bine. Deci este important să ajungem la această stare de egodistonie și asta poate să fie un moment salutar, pentru că lucrurile pe care le punem în discuție nu reprezintă adevăratul nostru eu, sunt într-o mare măsură o construcție artificială, sunt expresia unui eu condiționat. Adevăratul nostru eu liber și congruent este undeva în adâncul ființei dincolo de aceste reflexe de gândire și de simțire ale eului condiționat și inevitabil nevrotic. Acolo sunt resursele cele mai puternice, cu adevărat deosebite și care ne fac unici și ne permit accesul la plenitudine. Ce este la suprafață este mai mult masca, mai mult impresie decât conținut. Este important să mergem mai la adânc pentru a-i da schimbării o șansă reală.

Mecanismele noastre de apărare față de vechile traume implică conduite de evitare care se produc la nivel inconștient. Ne mirăm sau ne simțim frustrați pentru că în viața noastră nu se întâmplă anumite lucruri, dar de fapt noi suntem cei care le evităm.
La nivel conștient declarăm una, iar la nivel inconștient facem exact pe dos și spunem că nu am avut noroc. De fapt nu este vorba nici de noroc, nici de ghinion. Pur și simplu sunt programele noastre, convingerile inconștiente limitative pe care le avem. Este necesar un demers terapeutic pentru a conștientiza aceste mecanisme și mai ales pentru a le schimba. Doar în felul acesta vântul va începe să bată în pânze, iar noi ne vom putea mișca în direcția aspirațiilor cele mai elevate pe care le avem.

Este important să conștientizăm că rănile pe care ni le fac ceilalți sunt într-un fel preexistente. Celălalt nu m-ar putea răni fără ca eu să fiu deja rănit. De aceea trebuie să mă întorc la rană și să o prelucrez pentru a mă putea elibera cu adevărat de ea.
Altfel rămânem în logica unor mecanisme de apărare și a unor comportamente limitative care cu cât sunt mai constrangătoare cu atât se pot apropia de o patologie.
Dar nu este neapărat nevoie să fie o patologie, este suficient să nu avem acces la ceva important și astfel să nu ne fie bine. Putem purta poveri cărora nu știm să le dăm drumul. Este ca și cum am avea un sac pe care îl târâm după noi, iar pe măsură ce trece timpul devine din e în ce mai greu.