Omul lui Dumnezeu (44)

Omul lui Dumnezeu a crezut mult timp că realizările sale importante sunt meritul său și al calităților sale remarcabile. Această convingere nu i-a adus, însă, pacea, ci mai degrabă o stare de surescitare. Nu era înclinat să mulțumească, ci mai degrabă să se laude. Se credea drept și virtuos, iar asta l-a dus la trufie. După sfâșieri cumplite și nenumărate căderi, a înțeles că faptele sunt nefolositoare pentru suflet, dacă nu există smerenie. „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11, 29).

Omul lui Dumnezeu se regăsește în pilda fiului risipitor pentru că și el a parcurs același drum: de la luptă la împreună lucrare, de la revoltă și ruină la pocăință, întoarcere, împăcare și în final restaurare, iar pocăința a fost poarta prin care a trecut pentru a ajunge la Casa Tatălui.

Omul lui Dumnezeu a fost rănit de semeni și a cunoscut astfel durerea și dezamăgirea venite din trădare. De aceea a coniderat că cei care i-au greșit nu merită iertarea lui, dar după o vreme a văzut că resentimenele nu-i aduceau nici liniște nici detașare. Încet, încet a înțeles că a nu ierta înseamnă să te cramponezi de rană și să perpetuezi durerea. Într-o clipă binecuvântată a ales să ierte, primind darul minunat al compasiunii și iubirii, atât față de el însuși, cât și față de cei care i-au greșit.