Depre împlinire şi nevoia de sens (secvenţe de atelier)

D. F. – Ţi-aş propune o nuanţă. Este preferabil să dai vieţii un sens. A avea un sens este o chestiune de voință, e o chestiune interioară; a găsi este o chestiune aleatorie, de noroc. Prin urmare, vieții nu-i găsești un sens, cum să spun, nu cauți în grădină un sens… Sensul este în tine și așteaptă să-i fie oferit vieții. Da, să-i dai vieții tale un sens. Tu! Un sens care să fie congruent cu eul tău, cu tine. Ce m-ar împlini pe mine, ce m-ar reprezenta pe mine? Și asta ajunge să se exprime și în activitatea ta, în munca ta, în viața ta, într-un mod mai cuprinzator, mai larg. Deci tu îi dai un sens vieții tale și apoi viața ta devine o lucrare congruentă cu sensul pe care l-ai dat vieții tale și care se întemeiază pe niște valori profunde. Nu aștepta să găsești un sens. Mă plimb prin grădina publică și poate că am să găsesc un sens vieții mele în nu știu ce tufiș…

– Păi și cum să îi dau eu?

– Tu îi dai, răspunzând la câteva întrebări fundamentale: care sunt valorile mele esențiale, ce îmi place să fac, ce îmi aduce satisfacție? Mie, de exemplu, îmi aduce o foarte mare satisfacție să fiu aici, să stau de vorbă cu tine. Pur și simplu. Pentru că eu puteam, nu știu, să dezvolt niște proiecte cu firme, cu multinaționale unde se câștigă mulți bani, dar ar fi însemnat ca eu să fiu în conflict cu identitatea mea, ar fi însemnat să le fac bine unora, făcând rău altora. De exemplu, puteam să mă duc în medii politice… adică, de fapt nu puteam. Ideea e că nu puteam, pentru că felul meu de a fi nu-mi permite să fac anumite lucruri. Dar dacă ar fi să mă raportez la ce pot să fac, mă gândesc la ce mă duce pe mine capul. Problema este să găsesc plăcere, un sentiment de împlinire. Dacă eu sunt creștin, eu nu pot să fac anumite lucruri, nici dacă îmi vin. Să zicem că mi-ar veni, da? Nu pot să le fac pentru că eu am o identitate. Ceea ce fac eu trebuie să fie congruent cu identitatea mea, că altfel intru în conflict cu mine. Înainte de a intra în conflict cu Dumnezeu, intru cu mine însumi. În felul ăsta intru și cu Dumnezeu și cu tine în conflict. Și de ce să fiu eu în conflict când mă pot simți bine și pot avea un sentiment de împlinire și de mulțumire? Ori ce văd eu la tine, e că tu ții să fii nemulțumită încă. Prin urmare dă-ţi un sens, plecând de la felul în care vei răspunde unor întrebări esenţiale. Ce valori mă reprezintă, ce îmi place, ce știu să fac bine.

– Da, chiar aveam intenția să fac asta. Stau să muncesc non-stop, doar ca să câștig bani să plătesc facturile și în rest nu mai fac nimic.

– Păi, e job. Jobul nu împlinește, el aduce bani, doar atât.

– Și de aici decurg și altele, am avut iar conflicte cu mine că nu mă mai suport, nu mă mai regăsesc.

– Ajungi în pragul disperării dintr-un motiv simplu: nevoile tale rămân nesatisfăcute. Conflictul interior și într-un anumit sens și exterior, înseamnă implicit nevoi nesatisfăcute, frustrate.

– Conflict înseamnă nevoi nesatisfacute?

– Conflict înseamnă implicit nevoi frustrate.

– Am suspectat, la un moment dat, că am o problemă de sănatate care, mă rog, în timp dacă e adevărat și dacă nu fac nimic, e posibil să fie gravă, și chiar m-am gândit că nu am niciun chef să merg la niciun doctor. De ce să mă duc? Mai bine să o las așa și dacă mor mai repede e mai bine.

– Da, eu discursul ăsta l-am mai auzit la tine. Este un discurs care nu are nicio raționalitate, el nu se întemeiază pe o realitate, pe nevoile tale, el este pur și simplu ceva împotriva ta. Iar furia asta pe care tu o îndrepți catre tine, spunându-ți că nu ai niciun sens, că nu ai de ce să trăiești, sau ce știu ce alte lucruri mai spui, deci toate aceste forme de împotrivire față de tine însăți pleacă de la neacceptarea de sine. Deci va fi esențial ca tu să te accepți pe tine și asta înseamnă să spui implicit: exist, am nevoie și am dreptul. Acceptarea de sine pleacă de aici, de la exist, am nevoie și am dreptul. Este evident că exiști.

– Da…

– Păi da pentru că tu pui în discuție chestia asta. Că de ce să mai exiști, de ce să mai trăiești, că dacă ai cumva boala asta, mai bine mori și gata. Nu te accepți. Păi, dacă nu te accepți, cum să te iubești? Nu există eu mă iubesc foarte mult, dar mă detest. Nu ai cum. Este esential să te accepți.

– Da, mi-am dat seama. Chiar mă gândeam să folosesc una din tehnicile învățate.

– Poți să faci o punere în situație. Dacă o faci în mod onest, te poate ajuta mult. Dacă nu o faci sincer poate să fie și tehnica lui Pazvante! Nu merge, nu funcționează. Ideea este să fii onestă și consecventă și să nu te duci la o sută de magiciene și magicieni și care-ți vând salvări în 20 de minute. Va fi important să renunţi la îndârjirea pe care o trăieşti dar pleacând de la acceptarea de sine.

– Da, și plus chestia asta că încă nu pot să mă apropii de cineva…

– Cum să te împlineşti afectiv fără să te apropii de cineva?

– Mie îmi place mai mult să stau singură, dar pe de alta parte mă sperie lucrul acesta.

– Şi mie îmi place foarte mult să stau singur, dar nu-mi place să stau doar singur. Adică e doar o parte a vieții, solititudinea. Așa cum socialul e o parte, cuplul este o parte a vieții și să nu absolutizăm, fiindcă asta duce la eliminarea celorlalte exigențe ale vieții, celorlalte componente. Dar, nu poți să te apropii de cineva dacă nu îți asumi riscul deschiderii. Mărturisirea de sine, a ceea ce ești tu. Să fii tu însăți, pur și simplu, nu să stai așa închisă… Să fii deschisă către lume și să te arăți. Vindecarea se produce dincolo de orice tehnică și filozofie psihanalitică, fii tu însăți până la capăt, deschide-te. Arată-te cum ești. Nu în sensul maniacal. Uite asta sunt. Și să fii sinceră până la capăt. Ce înseamnă să nu poți să te apropii de cineva? Înseamnă să fii închis. De ce ești închis? Pentru că îți este frică. De ce îți este frică? Pentru că te doare. De ce te doare? Pentru că nu ți-ai vindecat rana. Rana e acolo. Este important să ne asumăm rana. Ți-ai asumat stratul care este acum conștient, apoi vine următorul. Intrăm într-o bucătărie pentru a ne face lucrarea, nu avem altă şansă.

– Într-un fel mi-am mai și pierdut din încrederea că pot să merg până la capăt cu cineva.

– E natural. Oamenilor le este frică de schimbare. Omul dă un ocol, începe terapia, încep să apară schimbări, i se face frică și se retrage pe vechile poziţii. Sau începe o altă terapie, se duce la altul. O ia de la capat şi se mişcă în buclă.

– Ce altceva ar mai fi? Mergi mai la adânc, M.

–  Adică, ce înseamnă mai la adânc?

– Nu știu, poate să însemne mai multe să mergi mai la adânc. O formă foarte adâncă de travaliu este, de exemplu, să iubești un bărbat. Spui ca esti singură. În esență, e vorba de a iubi.

– Eu am fost o perioadă… După aia nu am mai putut. S-a terminat şi gata

– Ai ales să nu o mai faci. Sunt pur şi simplu mecanisme de apărare.

– Da, mie nu mi se pare că sunt acceptabilă.

– Eu cred că eşti foarte acceptabilă.

– Da, dar nu mă știți cum sunt acasă, mă știți în social.

– Tu devii dificilă, problematică fiindcă nu te accepți. Relațiile tête-à-tête scot la suprafață condiția lăuntrică a persoanei. Este important să lucrezi cu această condiţie lăuntrică. Poți  să vii la ateliere şi să faci terapie sau să faci cerculeţe pe caiet în timpul atelierelor. În felul ăsta poți să eviți terapia. Adică, tu nu ești aici, ești cu mintea în altă parte, nu ești prezentă.

– Simt că nu am progresat destul.

– Ai progresat, dar tu vrei să fii perfectă și Dumnezeu îți arată că nu ești. Progresul este relativ, pentru că tu nu o să fii niciodată perfectă. O să greșești, toată viața. Citeam relativ recent o carte, era acolo un terapeut care povestea despre cazul unui sfânt, ma rog o persoană remarcabilă. Omul ăsta a suferit din tinereţe de stări depresive majore. Povestea că atunci când trecea peste un pod îi venea să se arunce în apă, motiv pentru care toate podurile le trecea în fugă. A suferit de o depresie endogenă. Adică determinată de cauze lăuntrice, nu pentru că și-a pierdut măgarul și a făcut o depresie fiindcă ținea foarte mult la măgarul lui. Pur și simplu l-a pocnit această depresie. Omul ăsta a făcut lucruri extraordinare în viața lui, lucruri de misiune, în pofida acestei probleme. A avut o depresie endogenă și a dus-o toată viața și în pofida acestui lucru a fost sanctificat. Iată ce poate să facă omul în viața lui, în pofida unor dificultăți inclusiv de natură psihologică.

– M-am gândit odată că, pur și simplu, există ceva ce trebuie să porți. Unii au probleme cu picioarele, eu nu am cu picioarele, eu am cu capul.

– Este important să te schimbi. Să te accepți, să te schimbi. De aia repet. Tu ai făcut progrese, dar nu te accepți, pentru că ce ai făcut nu este perfect și te întorci iarăși la stările alea de disconfort şi de suferinţă.

Contează foarte mult cum ne poziționăm în relația cu Dumnezeu. Păi tu dacă vrei să fii perfectă, sau eu dacă vreau să fiu perfect, înseamnă implicit că vreau să-l concurez pe Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu e desăvârșit. Ce fac, intru în concurență cu Dumnezeu, vreau să-l întrec la curse? Ce legătură are asta cu smerenia? Nu are nicio legătură.
Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru cât te-a vindecat, pentru că El te-a vindecat. Și spune-i mulțumesc pentru câte ți-a dat și fă-ți lucrarea în continuare cu acceptare de sine, cu smerenie și cu onestitate. Tu îți folosești onestitatea într-un fel negativ, autodestructiv – îndârjirea asta împotriva ta, că nu ești bună de nimic, că nu e nimic de capul tău și așa mai departe. Crezi că un tip orientat spre reuşită ar spune așa ceva despre el?