De la nevrozele cotidiene la măsura omului deplin

Și atunci, toate aceste lucruri refulate ajung să fie povară sufletească și o măsură a calității vieții personale. Pentru că dacă este o durere reprimată, dacă sunt multă mânie și ură reprimate, persoana ajunge să fie îmbibată de aceste trăiri; nu mai este loc pentru afecțiune, pentru tandrețe și convivialitate.

Astfel, toate aceste condiții împiedică persoana să își satisfacă într-un mod adecvat nevoile, pentru că trăirile noastre sunt în mod natural în conexiune cu planul motivațional. Împlinirea unei anumite nevoi se exprimă și într-o anume calitate a trăirii. Ai o stare de mulțumire, de exemplu, te înveselești, ești bucuros atunci când o nevoie importantă este în mod adecvat satisfăcută. De asemenea, emoția poate fi un semnalizator pentru o nevoie aflată în deficit.

Ori dacă sistemul este perturbat, dacă și-a pierdut fluența, aceste semnalizări sunt și ele, la rândul lor, perturbate, iar persoana ajunge să fie prinsă într-un cerc vicios. Ca să punem în mișcare aceste trăiri refulate, care perturbă buna funcționare a sistemului, avem nevoie de deschidere și de un proces de comunicare autentic.

Într-un cadru terapeutic, putem realiza o punere în situație, un exercițiu de comunicare cu o persoană semnificativă. Evident, este vorba de o comunicare simbolică. Punerea în situație implică un “tu” care este un suport simbolic pentru acest proces de comunicare. Ce comunicăm? Este vorba de toate acele trăiri care, de foarte multe ori sunt expresii ale nevoilor noastre frustrate și ale unor răni vechi încă nevindecate.

Pot fi însă și trăiri pozitive neasumate, nevoi îndreptățite pe care nu le-am exprimat. De ce sunt neasumate? Pentru că persoana a trăit cu încredințarea că nu are dreptul la o asemenea trăire sau nevoie. Astfel, această dimensiune naturală a persoanei este blocată și apar disfuncții, care de cele mai multe ori se cronicizează, adică ajung să se structureze ca disfuncții, iar persoana devine, în mare măsură, stăpânită de ele.

De aceea este necesar un efort în cunoștință de cauză și un cadru special pentru a realiza schimbarea. Altfel, așa, aleator, că te-ai dus în parc, în vacanță, la picnic sau ai citit 100 de cărți – toate astea nu generează schimbare. Te poți simți bine circumstanțial, îți poți îmbogăți bagajul de cunoștințe teoretice, declarative și este foarte bine, dar toate acestea nu oferă pârghii suficiente pentru o schimbare semnificativă, stabilă și de durată. De aceea persoana poartă în continuare această povară, în pofida unor lucruri pozitive pe care le trăiește pe parcursul vieții.

Prin urmare, consecințele majore ale vechilor probleme nerezolvate rămân, iar acestea continuă să afecteze stima de sine a persoanei, nevoia de afecțiune sau potențialul de creativitate al acesteia. Altfel spus, persoana nu-și poate pune în valoare talanții și nu se mai poate individua. Rămâne undeva pe drum, subdezvoltată ontologic, existențial. Procesul de evoluție este încetinit sau chiar oprit. Din punct de vedere al dezvoltării personalității, rămânem ca niște pitici de un metru și ne ratăm șansa plenitudinii. Dacă în plan fizic un asemenea fenomen este ușor de sesizat, în plan psihologic lucurile sunt ceva mai subtile, probabil mai greu de observat. Cert este că de foarte multe ori potențialul persoanei rămâne neactualizat.

Miza noastră principală nu e să eliminăm simptomele, deși atunci când ești într-o stare acută, evident, primul lucru pe care îl faci este, într-adevăr, să rezolvi problema simptomului. Stările de insomnie, anxietate paroxistică, reacții depresive sau obsesii și compulsii chinuitoare devin o prioritate, având în vedere experiența critică pe care o trăim datorită lor.

Însă dincolo de aceste situații, miza esențială este legată de deblocarea proceselor de creștere, astfel încât persoana să pună în mișcare un proces de dezvoltare și astfel să-și pună în valoare resursele de creativitate, aptitudinile, talentele. Toate acestea înseamnă, implicit, hrănirea adecvată a nevoilor, care au un caracter dinamic și evolutiv.

Spre exemplu, putem spune despre cineva care are un sentiment clar al identității că este o persoană matură. Dar asta implică, printre altele, și un sentiment lăuntric de siguranță, autonomie personală și o bună stimă de sine. Sentimentul identității s-a construit pe aceste straturi care au fost așezate mai înainte, cu alte cuvinte, persoana a găsit modalități adecvate de a răspunde nevoilor aflate pe aceste nivele ale devenirii personale.

Doar în măsura în care ele au fost adecvat satisfăcute, au putut să structureze evoluția persoanei, astfel încât aceasta să atingă nivelul identității care să-i permită, la un moment dat, să înfrunte un regim opresiv de unul singur. Au fost cazuri în istorie de mari dizidenți sau militanți pentru drepturile civile, care și-au exprimat opinia cu orice preț.

Aleksadr Soljenitsin a făcut asta în URSS, Ghandi în India, Martin Luther King în SUA, Nelson Mandela în Africa de Sud. O personalitate remarcabilă și exemplară s-a arătat a fi în anii ‘80 preotul Calciu Dumitreasa care a luat o atitudine fermă față de abuzurile regimului comunist de atunci. Toți aceștia sunt pentru noi repere de demnitate, repere pentru o viață trăită în congruență și plenitudine.

Sigur că cea mai înaltă formă de congruență au avut-o, în mod cert, mucenicii. Acestora nu li se cerea decât un singur lucru: să se dezică de Hristos. Spune că te dezici și te repunem în toate demnitățile tale, iar dacă nu, te dăm la lei. Alege! Și ei alegeau să fie congruenți în credința lor. Aceasta este măsura cea mai înaltă care poate să ne devină reper în lucrarea personală: sfântul și mucenicul.

Toți mucenicii sunt sfinți și toți sfinții au măsura mucenicului, chiar dacă nu au mucenicit. Ei au lăuntric această măsură pentru că trăiesc într-o congruență deplină. Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine, spunea apostolul Pavel.

În drumul nostru spre congruență și plenitudine putem beneficia de lumina celor care printr-o asumare deplină a vocației umanului au atins măsura omului deplin.