Sunt fundamental bun

Cum este cu judecata aproapelui? Poate fi așa: tu ai ridicat fruntea din țărână, nu ești smerit, te dai mare, faci pe importantul. Văd asta la tine și îți fac recomandarea să fii modest, să te smerești și să te pocăiești.

Dar eu ca să-l judec pe celălalt trebuie să fiu undeva sus, undeva deasupra, nu mai sunt de mult cu fruntea în țărână. Păi cine sunt eu ca să îmi ridic fruntea din țărână și să îl judec pe altul? Cine mă cred?

În celălalt sens și judecata de sine poate să reprezinte o problemă de înțelegere. A cui este judecata și a cui este iertarea? Dacă mă tot condamn înseamnă că sunt cineva foarte important pentru a fi îndreptățit să fac lucrul acesta.

Ori dacă eu aleg să merg la spovedanie, asta înseamnă că există Cineva care să judece, dar și să ierte. Implicit consider că pot fi iertat sau altfel spus că Cel căruia îi mărturisesc greșelile mele mă poate ierta. Mi s-a spus că sunt fundamental bun și prin urmare mă consider fundamental bun. Dacă m-aș considera rău și nu aș avea nădejdea iertării și a recuperării, de ce aș mai merge să mă spovedesc, nu ar mai avea nici-un sens.

Eu mă duc să mă spovedesc pentru că știu că sunt fundamental bun și că am o demnitate ontologică extraordinară. Este adevărat că am murdărit-o, dar tocmai de asta mă duc să mă curățesc. Sunt fundamental bun.