Omul lui Dumnezeu (XII)

Omul lui Dumnezeu a înțeles că cel mai grav mod în care s-a autosabotat a fost în situațiile în care nu s-a acceptat pe sine cu toate trăsăturile și caracteristicile sale. Această atitudine nu i-a permis mult timp să se simtă întreg și să guste pacea. De când a înțeles că umbrele sunt pline de resurse creatoare își trăiește viața din plin.

Omul lui Dumnezeu a cunoscut defăimarea și a trăit cu greu durerea pe care i-a produs-o aceasta. De aceea a căuta consolări în îndreptățirea de sine, dar cu fiecare defăimare durerea devenea cu și mai multă putere. Într-un moment de inspirație a ales el însuși osândirea de sine și ca prin minune s-a lecuit de durere. Acum este tămăduit, iar în sufletul lui a pătruns lumina.

Omul lui Dumnezeu a mers pe nenumărate căi pentru a afla adevarul și sensul vieții. Astfel, in multe locuri și întâmplări, a descoperit sisteme de înțelepciune omenească și forme uimitoare de organizare a vieții. Dar izbăvirea a trăit-o atunci când, privind în adâncul ființei sale, a cunoscut Calea, Adevărul și Viața.
Atunci a înțeles pe deplin cuvintele Apostolului Pavel: Și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește in mine.

Omul lui Dumnezeu a descoperit la un moment dat, cu uimire, ca în Umbra din adâncul său, se ascunde o ființă rănită și înspăimântată, care datorită uitării si neiubirii, a devenit o fiară.
A învățat cu greu să vorbească cu ea și să o accepte, dar pe măsura ce s-au apropiat, aceasta i-a adus bucurie și o inefabilă tandrețe.
Da, ființa aceasta este chiar el.

Omul lui Dumnezeu a trăit mult timp în neliniște și tulburare. Viața lui a fost o succesiune de suișuri și coborâșuri, făra să știe prea bine încotro merge. A început să capete claritate și sens, abia atunci când a înțeles cuvintele Mântuitorului: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29)

Mult timp a crezut că realizările sale importante, sunt expresia calitaților remaracabile pe care le are și care in ultimă instanță, îi exprimă meritele. Acestă convingere nu i-a adus, însă, pace, ci mai degrabă surescitare. Nu era înclinat să mulțumească, ci mai degrabă să se laude. Se credea drept și virtuos, iar asta l-a dus la trufie. După sfâșieri cumplite și nenumărate căderi, a înțeles că faptele sunt nefolositoare pentru suflet, dacă nu există smerenie.

Omul lui Dumnezeu a insistat să își arate dreptatea în relațiile sale cu semenii. A intrat în jocul acuzelor și argumentației cu ceilalți, devenind cu atât mai înverșunat, cu cât aceștia se arătau mai iraționali și mai lipsiți de decență. Aproape de fiecare dată, conflictele se inflamau și sfârșeau într-un fiasco. Cu timpul a înțeles cu părerile lui nu însemnau nimic în fața nevoii celuilalt de a-și exprima drama interioară. Astfel, a învățat să asculte cu multă atenție și compasiune și fără să mai judece. Inima lui deschisă, a devenit pentru ceilalți suport pentru vindecare, pace și întoarcere la sine.

Mult timp a evitat să privească în el acele realități care îi trezeau frica, durerea și rușinea. A acoperit toate acele lucruri și le-a ținut în întuneric. Cu cât le nega mai mult existența, cu atât acestea deveneau mai copleșitoare. Atunci a acceptat să privească întunericul în față și să treacă prin el. La capătul acestui pasaj îl aștepta Lumina. Astfel, viața lui s-a eliberat de separare și a cunoscut Împărăția.

A purtat resentimente o perioadă îndelungată pentru că nu a putut să se elibereze de gândul la cei care i-au făcut rău. Aceștia au devenit pentru el dușmanii care nu trebuiau iertați și în felul acesta a dus cu sine povara neiertării. Ani mulți și-a amintit nedreptățile și atacurile pe care le-a suferit, întreținând astfel, o durere fără sfârșit. În timp ce se ruga, într-un moment de grație divină, a aflat că fiecare suferință a sa a fost un dar, pentru ca el să se poată mântui. Acum se roagă pentru ca toți să fim mântuiți.

Acest om a încercat mult timp să pară puternic în ochii celorlalți pentru a-și ascunde vulnerabilitatea și frica. Astfel a ales să fie de multe ori dur, inflexibil, orgolios, crud sau chiar fanatic. În urma fiecărui exercițiu de putere rămânea, însă, cu același sentiment de singurătate. Văzându-l că se pierde, îngerul i-a dat să guste un strop de iubire și frica din inima lui s-a risipit. Cunoscând astfel pacea, nu a mai avut nevoie de putere.