Stare de flux (2)

Sfântul îşi orientează existenţa către Cer şi nu îl mai preocupă problemele acestei lumi, jucând totul pe cartea mântuirii. Este o atitudine radicală, fără rest. Este şi asta un fel de egoism dar paradoxal, cel mai mare egoist, care vrea nici mai mult nici mai puţin decât împărăţia cerurilor, ajunge să fie cel mai mare generos cu mizele şi obiectele acestei lumi, dăruind totul până la ultimul bob de materie sau întâietăţi care pun în valoare egoul.

Transferul înseamnă să te comporți aici şi acum aşa cum ai făcut-o altădată sau cum ai fi vrut să o faci, dar condițiile nu ţi-au permis. Oricum ar fi este inadecvat şi ar trebui să ne dea de gândit.

Când ajungem să înţelegem suficient de bine logica paradoxului, atunci putem intra într-un mod mai profund în procesul de vindecare personală.”Am descoperit că sunt un mare păcătos. Ce fericire”.

A nu pune în discuție status quo-ul înseamnă să rămânem într-o logică a buclei în care dezvoltarea este suspendată iar viaţa ne oferă aceleași lucruri până la saturație.

Schimbarea minţii presupune la început un proces decizional, apoi intervine efortul consecvent pentru a consolida obiceiuri noi, congruente cu nevoile noastre.

Fiecare persoană este cel puțin până la o vreme, un fiu rătăcitor. Din fericire unii dintre noi alegem să ne întoarcem acasă.

Un diferend nu implică neapărat o luptă în care trebuie să-l înving pe celălalt. Un punct de vedere poate avea adevărul său dar nu trebuie să-i excludă celuilalt dreptul la existență.

O terapie profundă implică să ajungem la emoțiile de bază. Emoţiile de suprafață sunt emoții substitut şi le trăim ca simptome repetitive chinuitoare. În procesul vindecării trebuie să conştientizăm emoţiile fundamentale, să ni le asumăm şi să ne dăm voie să le exprimăm pentru a le integra astfel în identitatea noastră.

O convingere funcționează ca o paradigmă şi astfel ne condiționează existența. Plecând de la convingeri false despre lume şi viaţă riscăm să ne pierdem vocaţia.

Când îţi privești oponentul cu superioritate la nivel profund nu faci decât să te desconsideri pe tine.

De cele mai multe ori suferim leziuni narcisice pentru a ne păstra “sfinţenia” egoului.

A ne cere iertare cu adevărat, obligă egoul să abdice. Atâta timp cât egoul este pe poziţie, procesul iertării nu poate fi încheiat.

Putem să primim şi luna de pe cer, dacă în inima noastră lipsește sentimentul recunoştinţei, degeaba.

Să le cerem iertare celor cărora le-am greşit, dar să ne cerem iertare şi nouă pentru nenumăratele acte de autosabotare.

Starea noastră de bine depinde în mare măsură de calitatea constantelor perceptive pe care ni le-am creat.

Egoul este un mare viclean şi manipulator. În fața lui putem să cădem foarte uşor.

Acceptarea de sine nu înseamnă tămâiere de sine ci asumarea cu smerenie a integralităţii ființei.

A oferi respect şi apreciere celuilalt care este diferit de noi arată la un nivel mai profund acceptare şi iubire de sine. Când ne asumăm cu toate ale noastre îl putem conţine şi pe celălalt cu toate ale lui.

De cele mai multe ori schimburile relaționale se bazează pe propriile noastre proiecţii şi ceea ce vedem în celălalt vorbeşte mai degrabă despre noi. O comunicare autentică începe de regulă după ce ne-am retras proiecțiile.

Adevărul nu are nevoie de validare din partea minţii noastre, dar o minte dreaptă îl poate recunoaște şi mărturisi.

Adevărul se poate reflecta doar într-o minte dreaptă pentru ca “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”.

Adevărul nu are nevoie de validare din partea minţii noastre, dar o minte dreaptă îl poate recunoaşte şi mărturisi.

Adevărul este etern şi autonom în raport cu omul, dar omul nu este autonom în raport cu Adevăul decât cu preţul pierderii de sine, al alienării şi disperării. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, iar Eu vă voi odihni pe voi.”

Ne naştem cu o capacitate minunată de a crea, iar capodopera noastră poate fi însăşi viaţa pe care o trăim.

Indiferent cât de greu ar fi, singura noastră şansă este să ne mişcăm către Lumină.

Când viaţa noastră devine o împreună lucrare cu Dumnezeu, atunci ceea ce vom împlini, va fi o capodoperă.

Atunci când devenim capabili de recunoştinţă, întreaga viaţă devine o revărsare de bucurie şi creativitate.

Să ne deschidem inimile şi să oferim necondiţionat. Când vom renunţa la aşteptările faţă de ceilalţi, vom trăi vindecarea şi sentimentul mult aşteptat al plenitudinii.

Cunoaşterea Adevărului necesită o lucrare continuă de conştientizare şi de purificare interioară prin rugăciune şi asceză. Astfel Adevărul va veni şi va locui în inimile noastre.

Orice efort de a ne ridica la nivelul aşteptărilor acestei lumi este sortit eşecului, pentru că ne vom lovi de judecăţile şi opiniile permanent schimbătoare ale celorlalţi. Singura modalitate de a depăşi această situaţie este să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem.

Să alegem şi să practicăm în mod consecvent convingeri care sunt congruente cu nevoile noastre îndreptăţite este cel mai simplu şi mai eficient mod de a ne îmbunătăţi viaţa.

Să ne întâmpinăm cu braţele deschise acolo unde suntem, cu gândurile şi sentimentele pe care le avem, de fapt, cu tot ce am trăit până în acest moment. Acesta este punctul în care începe înnoirea vieţii noastre.