Testimonial Procesul Innoirii Mintii – Ana O.
Lucrul meu cu PIM (Procesul Innoirii Minţii) este unul relativ recent deoarece am intrat în terapie de curând, însǎ pot spune cǎ acest instrument şi-a dovedit eficienţa de fiecare datǎ şi efectele sale se simt deja în calitatea vieţii şi mai ales a trǎirilor mele. Povestea mea cu PIM începe în urma unei relaţii de cuplu eşuate, în cadrul cǎreia mi-au fost scoase la ivealǎ cele mai neplǎcute aspecte ale persoanei mele, pe care de cele mai multe ori le-am negat, şi în urma cǎreia am ajuns la concluzia cǎ nu mǎ simt ok cu cine şi ce sunt şi cǎ trebuie sǎ fac ceva pentru a-mi îndrepta viaţa. Sfârşitul acestei relaţii a reprezentat doar momentul meu de “aha” sau picǎtura care a umplut paharul întrucât eu mǎ confruntam cu probleme de fond mult mai adânci şi mult mai vechi. Cu o structurǎ de personalitate rigidǎ, înclinatǎ spre absolutizare şi perfectionism, cu o copilǎrie marcatǎ de probleme cu greutatea care au dus la timiditate, şi implicit, inadaptare şi izolare socialǎ şi cu o mamǎ criticǎ şi autoritarǎ, care a avut tendinţa de a mǎ domina şi controla, am intrat în terapie cu o tolbǎ a nevrozei plinǎ cu conflicte majore, cu o stimǎ de sine scǎzutǎ, cu puternice sentimente de anxietate, nesiguranţǎ şi neîncredere de fond, cu insomnii ce trenau de ani de zile, cu o puternicǎ senzaţie de încordare fizicǎ şi emoţionalǎ, cu un stil de viaţǎ defectuos şi dezechilibrat, incapabilǎ sǎ îmi ascult, exprim şi satisfac propriile nevoi.
În tot acest context, mǎrturisesc cǎ, primul meu contact cu PIM a stat sub umbra unei mare doze de scepticism. Urmǎrind diversele conferinţe pe aceastǎ temǎ şi citind “manualul PIM” nu am avut dificultǎţi majore în a identifica un numǎr semnificativ de credinţe iraţionale care îmi guvernaserǎ viaţa pânǎ în acel moment. Dificultatea cea mai mare pentru mine a fost sǎ înving scepticismul şi neîncrederea care mǎ încercau vizavi de acest proces care în aparenţa se arǎta destul de simplu. Deşi fusesem martorǎ cǎ acest intrument avusese efecte pozitive în viaţa unor persoane din anturajul meu, la primul meu atelier PIM mǎrturisesc cǎ mi-au trecut prin cap gânduri de genul „cum va putea simplul fapt de a ieşi la tablǎ şi a scrie o credinţǎ iraţionalǎ identificatǎ, alǎturi de implicaţiile ei şi înlocuirea acesteia cu o credinţǎ nouǎ adaptativǎ cu noi implicaţii sǎ îmi schimbe viaţa în bine?”. Ei bine, pot spune cu mâna pe inimǎ cǎ dupǎ primul PIM lucrat acest gând a fost spulberat complet. PIM funcţioneazǎ cu adevǎrat şi funcţioneazǎ de fiecare datǎ pentru cǎ nu este un simplu act de a ieşi la tablǎ şi a scrie, ci este o experienţǎ mult mai complexǎ şi surprinzǎtoare de fiecare datǎ întrucât fiecare proces este însoţit de emoţii, de trǎiri, care aduc la suprafaţǎ traume şi dureri adânc îngropate.
Astfel, pot spune cǎ dupǎ mai bine de zece credinţe iraţionale, legate de diverse planuri ale vieţii, lucrate în decursul unui an de zile, de la sentimentele descrise mai sus am ajuns sǎ experimentez trǎiri precum: bucurie, linişte, un program de somn normal, un stil de viaţǎ mult mai bine adaptat nevoilor mele. Dintre toate aceste credinţe lucrate, douǎ au avut un impact major asupra vieţii şi trǎirilor mele: „Kilogramele în plus m-ar face o persoanǎ inacceptabilǎ” – pe care am decis sǎ o înlocuiesc cu o nouǎ credinţǎ adaptativǎ care sunǎ cam aşa: „Valoarea mea ca om este independentǎ de greutatea mea.”– şi „Nu sunt demnǎ şi nu am dreptul la o viaţǎ împlinitǎ” – pe care am înlocuit-o cu o nouǎ credinţǎ: „Am dreptul la o viaţǎ împlinitǎ”.
Prima convingere, „Kilogramele în plus m-ar face o persoanǎ inacceptabilǎ” are o foarte mare legǎturǎ cu istoricul meu de viaţǎ. Încǎ din fragedǎ copilǎrie, fiind un copil grǎsuţ, de cele mai multe ori, greutatea mea peste medie a atras respingerea şi judecata celorlalţi copii şi a dus la o oarecare izolare socialǎ. În afarǎ de acestea, mama mea, persoanǎ care la rândul ei se confruntase cu probleme cu greutatea, din dorinţa de a nu mǎ confrunta cu aceleaşi complexe legate de aspectul fizic, de foarte multe ori mǎ critica pentru kilogramele mele în plus şi adesea, mǎ supunea unor diete şi constrângeri alimentare. În cele din urmǎ, în pragul adolescenţei, am reuşit sǎ slǎbesc foarte mult datoritǎ unei diete destul de drastice însǎ problemele nu au dispǎrut întrucât am fost cuprinsǎ de o teamǎ imensǎ de a nu reveni la greutatea anterioarǎ şi de o adevǎratǎ obsesie legatǎ de aspectul fizic. Pe fondul constrângerilor alimentare din trecut, şi împinsǎ de acestǎ fricǎ exageratǎ de a nu mǎ îngrǎşa, am dezvoltat tot felul de mecanisme care m-au ajutat de-a lungul anilor sǎ mǎ menţin la o greutate consideratǎ de mine ca fiind acceptabilǎ.
De-a lungul tuturor acestor ani, preocuparea mea principalǎ a fost legatǎ de greutate. Împinsǎ de disperarea de a nu mǎ îngrǎşa şi de a nu-mi atrage din nou respingerea celorlalţi efectiv am denaturat un proces şi o nevoie ce stau la baza vieţii: alimentaţia. Am trecut prin perioade de înfometare, de anorexie, urmate de perioade de bulimie, însoţite de antrenamente fizice extenunate sau de metode extreme (laxative, vǎrsǎturi) care aveau drept unic scop un aspect fizic armonios, indiferent de restul consecinţelor asupra sǎnǎtǎţii şi vieţii mele. De fiecare datǎ când fluctuam câtuşi de puţin în greutate mǎ cuprindeau sentimente de disperare şi anxietate şi întreaga mea gândire era monopolizatǎ de preocuparea pentru pierderea sutelor de grame în plus. Pentru multǎ vreme mâncarea pentru mine a reprezentat un pericol, nu suportam senzaţia de saţietate, prefeream senzaţia de foame senzaţiei de saţietate, alimentele erau categorisite în alimente bune şi alimente interzise şi orice înfruptare din alimentele interzise era urmatǎ de sentimente de vionovǎţie, de o vizitǎ la toaletǎ, unde prin vǎrsǎturi induse orice exces alimentar era eliminat şi de antrenamente fizice extenuante care aveau rolul sǎ mǎ pǎstreze în parametrii nǎscociţi de mintea mea ca fiind ideali. Practic, întreaga mea viaţǎ era o luptǎ de a mǎ menţine slabǎ cu orice preţ iar principalul meu inamic în aceastǎ luptǎ era mâncarea.
Aceasta a fost viaţa mea sau tentativa mea de viaţǎ timp de mai bine de 15 ani, dinaintea lucrului cu PIM. A fost nevoie de prelucrarea câtorva credinţe în reţea pentru a renunţa la comportamentele mele alimentare nocive şi pentru a restabili o relaţie în limitele normalitǎţii cu mâncarea. Pe lângǎ credinţa mai sus menţionatǎ, am restaurat alte douǎ credinţe conexe, şi anume: „Ca sǎ fiu iubitǎ şi acceptatǎ trebuie sǎ fiu slabǎ (din punct de vedere fizic).” – pe care am înlocuit-o cu „Pot fi acceptatǎ şi iubitǎ indiferent de greutatea mea fizicǎ” – şi „Pot avea o viaţǎ bunǎ doar în constrângere/condiţionare.” – care a fost înlocuitǎ de noua convingere adaptativǎ cǎ „Îmi dau voie sǎ am o viaţǎ fireascǎ.” Perioada de douǎ sǎptǎmâni, imediat urmǎtoare prelucrǎrii credinţei conform cǎreia „Kilogramele în plus m-ar face o persoanǎ inacceptabilǎ.” a fost o perioadǎ extrem de dificilǎ în care am trǎit o puternicǎ angoasǎ şi disperare. Simţeam cǎ am ajuns în punctul în care nu mai puteam continua aşa cum o fǎcusem pânǎ atunci însǎ în acelaşi timp mǎ simţeam în pericol pentru cǎ pierdeam arma mea secretǎ ce mǎ ajutase sǎ îmi pǎstrez greutatea doritǎ timp de atâţia ani şi mǎ ţinuse astfel departe de respingerea, critica şi umilinţa venite din partea celorlalţi.
În cele din urmǎ, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit sǎ depǎşesc acea perioadǎ şi încetul cu încetul am început sǎ mǎ alimentez corect şi complet, am început sǎ îmi permit sǎ mǎnânc orice fǎrǎ a mai fi cuprinsǎ de sentimente de vinovǎţie şi fǎrǎ a mai compensa prin alte mijloace caloriile în plus. Starea de anxietate care mǎ cuprindea la trǎirea senzaţiei de saţietate, deşi nu a dispǎrut complet, s-a diminuat simţitor iar viaţa mea a intrat pe un fǎgaş mult mai firesc. Dupǎ restaurarea acestei convingeri am simţit o îmbunǎtǎţire şi la nivel fizic întrucât toate metodele alternative de menţinere a greutǎţii pe care le practicam (vǎrsǎturi, laxative, antrenamente fizice extreme, înfometare) aveau repercursiuni în plan fizic: stǎri de obosealǎ, de externuare, dureri de cap, dezechilibre chimice. Încetul cu încetul acestea au dispǎrut şi lucrurile se îndreaptǎ spre normal.
Dupǎ lucrul cu aceastǎ credinţǎ am putut sǎ mǎ bucur pentru prima datǎ dupǎ mulţi ani de Sǎrbǎtoarea Crǎciunului întrucât de cele mai multe ori, din pricina ispitelor culinare, sǎrbǎtorile erau pentru mine un motiv de stres şi nelinişte şi aşteptam sǎ se termine cât mai repede uitând care este esenţa acestora cu adevǎrat. În afarǎ de toate acestea, aceleaşi sǎrbǎtori au fost prilej sǎ mǎ bucur de toate bucatele care îmi plac şi mi-am permis sǎ mǎ îngraş mai bine de douǎ kilograme fǎrǎ a face din aceasta o tragedie şi o fatalitate. Dupǎ prelucrarea acestei credinţe am ajuns în punctul în care nu mai sunt cuprinsǎ de fricǎ şi disperare chiar şi la vederea a douǎ kilograme în plus pe cântar pentru cǎ ştiu cǎ aceasta nu este o condiţie permanentǎ şi nu este o condiţie care îmi determinǎ valoarea mea ca om. La toatea acestea se adaugǎ şi faptul cǎ dupǎ ani de zile în care am stat într-o carapace a ruşinii şi am trǎit ca o impostoare din pricina tuturor practicilor alternative de menţinere a greutǎţii am sentimentul cǎ încetul cu încetul mǎ pot arǎta şi deschide lumii pentru cǎ nu mai am de ce mǎ ascunde.
Dacǎ aceastǎ credinţǎ menţionatǎ anterior este în strânsǎ legǎturǎ cu o nevoie fundamentalǎ, aceea de hranǎ, cea de-a doua credinţǎ care a avut un impact major în viaţa mea este legatǎ de nevoia mea de dezvoltare, de sens şi de împlinire. Condusǎ de impulsurile mele perfecţioniste foarte mulţi ani de zile am trǎit cu senzaţia cǎ viaţa este o chestiune de merit şi nu de dar şi cǎ pentru a avea o viaţǎ bunǎ trebuie sǎ fac ceva sau sǎ fiu ceva pentru a merita aceastǎ viatǎ mai bunǎ, sǎ fiu tot timpul mai bunǎ, sǎ fac tot timpul mai mult şi mai mult. Nefiind niciodatǎ pe deplin mulţumitǎ de reuşitele mele şi trǎind cu impresia cǎ tot timpul este loc de mai bine şi pe fondul unei copilǎrii marcate de pǎrinţi critici, a luat naştere aceastǎ credinţǎ cǎ eu „Nu sunt demnǎ şi nu am dreptul la o viaţǎ împlinitǎ”. Prin intermediul PIM, am decis sǎ înlocuiesc aceastǎ credinţǎ cu una nouǎ, adaptativǎ, şi anume: „Am dreptul la o viaţǎ împlinitǎ”. Pot spune cǎ efectele prelucǎrii acestei convingeri au fost imediate.
Dacǎ pânǎ la prelucrarea acestei convingeri limitative viaţa mea se desfǎşura într-o stare de pasivitate, neasumare şi amânare (pentru cǎ dacǎ eu nu am dreptul la o viaţǎ împlinitǎ de ce aş mai face vreun efort) şi mǎ confruntam cu o lipsǎ acerbǎ de motivaţie dupǎ înlocuirea acestei convingeri limitative m-am confruntat cu un val de energie şi cu o înclinaţie spre acţiune. Înainte de înlocuirea acestei convingeri, au fost ani buni în care am amânat sǎ fac lucruri simple care sǎ-mi asigure confortul şi o viaţǎ mai bunǎ. Odatǎ cu înlocuirea acestei credinţe am intrat într-un proces de ordonare a spaţiului în care locuiesc, am acţionat în direcţia reamenajǎrii casei astfel încât aceasta sǎ corespundǎ nevoilor mele şi sǎ nu fie doar un spaţiu de depozitare, aşa cum o tratasem în trecut. Mi-am permis sǎ îmi cumpǎr anumite lucruri de decor cum ar fi o draperie, un covor, lucruri mǎrunte care îmi îmbunǎtǎţesc starea de spirit şi mǎ fac sǎ ma simt mult mai bine, pe care foarte mult timp mi le refuzasem pe motiv cǎ nu le merit trǎind mai degrabǎ într-o logicǎ de supravieţuire şi nu de creştere.
Pe lângǎ acestea, fiind la acelaşi loc de muncǎ de mai bine de 7 ani fǎrǎ reuşite remarcabile şi unde simt cǎ am atins un oarecare grad de plafonare, pentru prima datǎ dupǎ mulţi ani, am îndrǎznit sǎ îmi pun ca obiectiv pentru anul ce vine o schimbare pe plan profesional, lucru pe care nu mi l-am permis pânǎ la prelucrarea acestei credinţe. Am fǎcut şi mici paşi în direcţia aceasta, în sensul cǎ am avut o discuţie cu superiorul meu legatǎ de viitorul meu şi de dezvoltarea mea în companie. Pe lângǎ toate acestea, noua convingere a venit şi cu un elan şi o repoziţionare faţǎ de lucruri şi sarcini pe care le amânam atât la birou cât şi în viaţa personalǎ, şi vizavi de care simţeam o mare frustrare însǎ nu acţionam. Încetul cu încetul am început o curǎţare a mediului meu exterior care sǎ îmi faciliteze dezvoltarea.
O schimbare a apǎrut şi la nivelul relaţiilor mele cu ceilalţi. Dacǎ pânǎ la prelucrarea acestei convingere trǎiam cu ideea cǎ eu nu am dreptul sǎ am opinii sau sǎ mi le susţin şi apǎr, ascunzându-mi de multe ori trǎirile, mai ales pe cele negative, în relaţiile mele cu ceilalţi, în forul meu interior am luat decizia de a fi mai asertivǎ şi de a mǎ exprima şi de a arǎta ce simt. Efectele acestei decizii au apǎrut încetul cu încetul şi la exterior în sensul cǎ am început cu paşi mici sǎ mǎ exprim în relaţia cu pǎrinţii mei, şi în special cu mama, relaţie care pentru mine este problematicǎ şi în cadrul cǎreia nu am avut curajul sǎ spun ce simt sau ce gândesc, am început în anumite cercuri şi cu anumite persoane sǎ spun lucurile care mǎ deranjeazǎ fǎrǎ a mai fi încercatǎ de sentimente de fricǎ şi teamǎ de respingere.
Având în vedere toate cele de mai sus, pot spune cu inima deschisǎ cǎ PIM este cu adevǎrat o soluţie salvatoare. Pot spune cǎ datoritǎ PIM, însoţit de lucrul cu umbrele, viaţa mea s-a îmbunǎtǎţit în mod simţitor iar calitatea trǎirilor mele este una net superioarǎ. Tot prin intermediul PIM am început un proces de curǎţare a vieţii mele, atât la interior cât şi la exterior, am experimentat stǎri şi sentimente care nu ştiam cǎ pot exista în mine, care uneori m-au înfricoşat, alteori m-au eliberat iar alteori m-au bucurat, toate reuşind sǎ mǎ aducǎ mai aproape de cine sunt eu cu adevǎrat dincolo de mǎştile personalitǎţii mele. Aşadar, ca sǎ concluzionez, PIM m-a pus pe drumul vindecǎrii, al unei vieţi mai autentice şi mai împlinite şi al reconectǎrii cu fiinţa mea profundǎ.
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, Bucureşti, 14 şi 21 martie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”
Ateliere de dezvoltare personală
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
