Testimonial PIM Florentina Dunareanu
Am decis să împărtășesc din experiența mea relativ recentă cu PIM. Deja suntem prieteni, dar încă am cumva senzația că nu exploatez din plin acest extraordinar instrument. Nu prea sunt eu adepta rezoluțiilor de Anul Nou, dar am decis ca în 2020 să folosesc PIM mai mult. Beneficiile avute până acum sunt mai mult decât convingătoare pentru mine.
Revenind la ultimul an, acesta a fost unul mai greu pentru mine, marcat de schimbări interioare, dar și exterioare, pe care, baza pusă cu PIM și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, m-au ajutat să le integrez cu bine. Energia mea este investită în continuare pe plan afectiv (ufff, greu cu afectivul, bată’l vina) – delicat și lipsit de regulile socialului pe care le stăpânesc destul de bine. În afectiv, timpul se suspendă, bătaia nerăbdătoare din picior e doar un consum inutil de energie, așa că, cel mai bun lucru de făcut este să am rădare, să las inconștientul să devină conștient și să îl prelucrez în continuare cu ajutorul Procesului Înnoirii Minții – deja știu că funcționează ?.
Nu știu dacă exagerez cu ”cea mai”, dar din categoria celor mai de anul trecut, cap de listă este: Nu sunt responsabilă pentru viața mea afectivă. Poate vă sună cunoscut… e o plăcere să dăm vina pe alții pentru ceea ce trăim; bine, fie, poate nu chiar o plăcere, dar o ușurare tot ne aduce… sa dăm vina… pe celălalt, pe viață, pe sărăcie, sistem, țară, trafic, oboseală, șeful antipatic, lipsa de timp și tot așa. Eu sunt o tipă responsabilă, poate prea responsabilă uneori, deci cu atât mai mult mi-a fost greu să conștientizez că ani de zile am considerat că moartea mamei, din copilăria timpurie, e pricina problemelor mele afective. Era ușor să-mi zic: ”Ăsta e tâmpit, nu știe că mama a murit, ce așteptări are de la mine????”. Problema e că anii au trecut și nevoile mele afective deveneau din ce în ce mai frustrate, pentru că, fără afectiv, treaba nu e prea împlinitoare (cel puțin pentru mine).
La un anumit nivel nu o iertasem pe mama că murise, ea era de vină, ea era de vină că eu sunt ratată afectiv, că în relațiile mele ajungeam inevitabil la un blocaj. Ma simțeam neputincioasă, îmi venea să ma izolez, iar cei care ma solicitau afectiv deveneau ținta furiei mele. Conștientizarea a fost cu WOW…. eu așa nu mai vreau, nu ajung nicăieri!!! Și atunci, recunosc, cu ceva frică, am decis să schimb asta, am decis să îmi asum responsabilitatea: Împlinirea mea afectivă este responsabilitatea mea! Aceasta este noua atitudine cu care am decis să înlocuiesc credința irațională. Greu lucru responsabilitatea asta, dar eu ma bag. Așa, am iertat-o pe mama, draga de ea… iar eu m-am maturizat, simt că devin o femeie asumată, care poate să fie într-o familie, care poate duce responsabilitatea propriei împlinirii afective, pentru că am tot ce îmi trebuie pentru asta!
Altă convingere irațională, prelucrată relativ recent cu ajutorul lui PIM, este: Dacă îmi exprim durerea, voi fi abandonată. Un motiv tare bun să îmi iau constant masca preferată de domniță zâmbitoare – normal, asociam durerea cu slăbiciunea, iar eu eram puternică. Nici compasiune nu prea aveam voie să simt, mai ales față de mine, ce să mai, mă prefăceam constant. Nu îmi ascultam nevoile corpului, evitam pe plan afectiv, ca să nu doară; comportamentele compensatorii erau panaceul. Apoi, am decis, cu PIM: Este firesc să îmi exprim durerea! Și așa, am devenit mai firească. Acum plâng atunci când doare, nu mă mai prefac, vorbesc cu cei apropiați despre durerea mea și mă exprim, iar așa, mă vindec. Încep să simt din ce în ce mai mult puterea vindecătoare a cuvântului care ne poate elibera de rănile trecutului. Relația mea de atașament cu mama, pe plan spiritual, s-a îmbunătățit; eu sunt mai naturală, mai firească, nu mai simt frică în relații, îmi consider corpul mai mult, mă raportez cu mai multă compasiune la ceilalți, și, per total, sunt mai întregă.
Alta ”minune” ieșită proaspăt din subconștient, după câteva nopți albe și urlete mute de frustrare, este: Nu am dreptul să fiu iubită. La un anumit nivel nici nu mai contează cum s-a format, cert este că a fost adâncă și, ca un ”soft” veritabil, mi-a cam făcut viața, în sensul că acțiunile mele mergeau constant spre a-mi confirma ca eu nu am acest drept. E greu când nu ai dreptul, degeaba vin spre tine oameni care te iubesc, degeaba știi că Dumnezeu te iubește, că ești o minune și că el nu face rebuturi. Dacă nu poți integra acestă iubire, ea nu te vindecă… ori eu, eu nu aveam dreptul. Nevoile mele afective rămâneau neîmplinite, pe cei care mă iubesc îi țineam la distanță, aveam momente de răzvrătire față de Dumnezeu, ca un copil răzgâiat, nu m-am bucurat de apropiere, le-am găsit lipsuri și defecte celor care voiau să se apropie de mine, m-am simțit de multe ori o victimă neputincioasă, m-am refugiat în social, am avut stări de deznădejde și de lipsă de sens … ori acum am decis: Am dreptul să fiu iubită și sunt iubită! Noua atitudine îmi permite să primesc afecțiunea celor din jur, să mă simt împlinită și mai aproape de Dumnezeu. Am început să privesc relațiile pe care le am ca pe un dar de care mă pot bucura, mă prețuiesc mai mult iar simțul meu critic s-a mai diminuat, dar, cel mai important, este că am decis să las în urmă trecutul și să pun început bun vieții pe care mi-o doresc cu adevărat, o viață în care am dreptul să fiu iubită și sunt iubită!
Cumva, mă simt și mai răbdătoare, mai capabilă să mai las din control și să mă bucur de ceea ce vine spre mine, cu nădejdea că Dumnezeu convertește totul în bine, oricât de greu ne-ar părea la început. PIM e un aliat de nădejde, doar să-i acordăm puțină încredere la început, că apoi e mai ușor ?
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, Bucureşti, 14 şi 21 martie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”
Ateliere de dezvoltare personală