Fiecare dintre noi este la un anumit nivel o fiinta ranita. Rana este lucrul care ne uneste pe toti, iar compasiunea, atat fata de propria persoana, cat si fata de semeni ar trebui sa fie atitudinea fireasca, normala.
Totusi, exista un aspect care ne diferentiaza si anume atitudinea pe care o avem fata de aceasta rana. Pentru ca in functie de ea ne putem indrepta catre un proces de vindecare si dezvoltare personala sau dimpotriva, catre o adancire in suferinta si reactivitate.
Dar atitudinea pe care o avem fata de noi se va proiecta si in exteriorul nostru ca atitudine fata de semeni. Din punctul acesta de vedere, relatiile pe care le avem cu ceilalti sunt expresii ale relatiei fundamentale cu propria persoana. Asa cum ne raportam la sine, tot asa ajungem sa ne raportam si la ceilalti.
Lipsa de respect fata de propria persoana, de exemplu, se va proiecta intr-o lipsa de respect si fata de semeni, ura fata de sine se va proiecta si intr-o ura fata de semeni. Tot asa, disponibilitatea de a ne accepta la nivel fundamental se va concretiza intr-o disponibilitate de a-l accepta pe celalalt in limitele, particularitatile si neputintele lui, pana la urma.
Suntem fiinte care pot dar si care nu pot. De aceea, la finalul zilei, avem intotdeauna nevoie de intelegere, ajutor si rugaciune. Ideea ca le rezolvam noi pe toate este, in ultima instanta, pierzatoare, fiind expresia unui ego nestrunit, care ne stapaneste. Egoul nu vrea sa stie de rani si nu vrea sa cunoasca abdicarea si durerea. Este interesat de compensari si de pozitia lui prioritara, de a fi cel mai important.
In opozitie cu egoul, Rana este aspectul central pe care il vom avea in vedere in procesul vindecarii.
In esenta, ne putem raporta in doua moduri fata de rana:
Primul este sa resping rana, pentru ca doare. Reactia de respingere poate sa imbrace diverse forme: la nivel verbal, la nivel comportamental, dar si la nivelul unor compensari mentale. Daca mintea mea se apropie de zona suferintei, atunci ma voi indeparta de rana cu ajutorul obiceiurilor mai mult sau mai putin compulsive. Cu cat aceasta respingere este mai compulsiva, adica mai irezistibila, cu atat este mai automatizata, iar prezenta constiintei este mai redusa. Persoana este pur si simplu luata de val si se misca in directia compulsiva.
Respingerea compulsiva poate sa fie una alimentara – persoana mananca pentru a se tine departe de rana si disconfortul emotional asociat cu rana – sau consuma alcool, fumeaza, iar atunci cand nu ii stau la indemana aceste mijloace, poate sa apeleze si la medicamente, pentru a reduce anxietatea, de exemplu. Sunt persoane care merg la psihiatru pentru a-si regla problemele personale.
Daca persoana nu dezvolta varii forme de dependenta, atunci se poate inchide in sine sau poate apela la terapie medicamentoasa. De exemplu, se poate retrage intr-o atitudine de tip schizoid, astfel incat sa nu mai aiba acces la trairea ei. Intr-un asemenea caz, activarea trairilor princeps poate sa fie legata de o situatie relationala, de un context social, pe care perosana nu il poate contine, asa cum pentru un dependent relational a ramane singur ar putea sa conduca la activarea ranii.
Iata, suntem in situatia de a fi important sa intelegem cum alege persoana sa gestioneze relatia cu propria rana. Este evident ca respingerea poate sa imbrace o multitudine de forme. Aunci cand rana incepe sa trimita semnale de “mancarime” persoana sa poate “scarpina” in fel si chip. Astfel viata poate ajunge sa graviteze in jurul uneia sau mai multor forme de “scarpinare”.
De exemplu, viata fumatorului este legata in mod permanent de prezenta pachetului de tigari. El traieste si niste intervale intre secventele in care fumeaza, este adevarat, dar aceste intervale ajung sa fie nesemnificative. Ceea ce este esential este tigara. Momentele in care fumeaza efectiv. De asemenea, esenta vietii alcoolicului este legata de consumul efectiv de alcool. Pentru cel care este dependent de relatii, viata graviteaza in jurul unui peronaj: …astazi unul, maine altul.
Uneori persoana poate sa respinga suferinta si prin intermediul unor asa-zise principii sau valori care sunt percepute ca fiind fundamentale, spirituale dar care ori sunt discutabile ori mai degraba sunt ceva declarat si nu practicat in mod real. Tin mai de graba de un nivel declarativ si mai putin de un nivel operational.
Toate acestea sunt forme de a exersa respingerea fata de rana. Ce ne mentine in aceasta stare de respingere? Ne mentin convingerile noastre, pentru ca aceste convingeri se creeaza de regula intr-un moment delicat, in care am fost frustrati, intr-un moment in care ne-a durut. Noi tragem atunci niste concluzii, luam, facem niste legaminte astfel incat aceasta viata sa se mentina in afara zonei dureroase si in afara contactului cu rana. Aceste convingeri au, insa, un caracter limitativ, au fost create intr-un context particular dureros dar se vor cu un caracter universal. Eu niciodata nu o sa mai plec fara umbrela…pentru ca te-a plouat o data. Dar in 99% din cazuri iei umbrela degeaba. De cele mai multe ori, viata noastra este intr-o astfel de zona contractata, frustranta, limitata, chiar nefericita.
Ce este cu adevarat problematic este ca nici nu ne trece prin cap sa facem ceva ca sa iesim de aici. Tot ce ne trece prin cap e cum sa ramanem la distanta fata de rana, crezand ca asa ne vom vindeca. Niciodata! Ne vom adanci din ce in ce mai mult in suferinta cronica. In cel mai bun caz, vom avea momente de respiro, datorita unor conjuncturi foarte bune in care trairea dureroasa va fi suspendata. Sunt acele situatii care ne conduc spre o satisfacere viabila a nevoilor. Mergem intr-un concediu, ne face cineva un compliment, avem o intalnire agreabila si ne simtim bine, firesc. Din pacate, insa, aceste lucruri nu sunt suficiente pentru a ne vindeca. Aceste satisfactii nu vindeca de fapt rana, ci suspenda temporar contactul cu ea sau semnalele pe care aceasta le trimite catre constiinta noastra. Tot asa, la un alt nivel, medicamentele sau anumite dependente pot suspenda pe moment trairea dureroasa, fara, insa, sa vindece. De fapt, dimpotriva. Pana la urma ne apuca batranetea in logica respingerii si nu se intampla nimic esential.
Bineinteles ca noi suntem oameni inteligenti, avem vointa si facem lucruri, ne finalizam studiile, invatam o meserie, dar toate acestea pot sa joace intr-o masura mai mica sau mai mare rolul unor compensari. Putem sa ne folosim de ele tot intr-o logica a respingerii fata de suferinta, nu ne alimentam cu ele o adevarata implinire de sine, ci ii livram egoului motive de grandoare si cam atat. Maine frustrarea se poate reinstala. Astazi am fost bucuros ca mi s-a marit salariul, dar maine nu mai simt nimic. Este clasica situatie a celor care castiga la Loto, dar care intr-un an se intorc exact in banda existentiala in care erau inainte de acest eveniment si ca traire subiectiva, dar si fara bani, pentru ca nu si-au putut remodela structura in care au trait inainte, pentru ca respingerea cronica imbraca forma unei structuri.
Ce este structura? Poate fi definita ca invariant, adica ceva care ramane constant in timp, nu se schimba. Persoana face toata viata aceleasi lucruri de care ajunge sa se vaite pana la disperare: ca nu a avut noroc in dragoste si de asta este singur, ca nu a avut un start bun pentru ca parintii nu l-au sustinut suficient si de asta a ajuns un ratat…Cata mintire de sine! Din pacate multi dintre noi ajung sa se plafoneze, sa se limiteze si sa nu faca efortul necesar pentru a iesi din aceste bucle habituale. Acesta este un lucru cu adevarat trist.
Exista speranta! Persoana poate alege sa se miste si in directia acceptarii. Ce accepta, de fapt, persoana? Persoana accepta sa intre in haloul emotional, in zona de radiatie a ranii. Cum se manifesta aceasta radiatie? Intr-o prima faza se manifesta ca disconfort, frustrare, frica, anxietate, manie, durere, rusine, umilinta.
In momentul in care persoana isi asuma acest disconfort si incepe sa-l contina, incepe implicit si un proces de vindecare. In sens general, traieste o schimbare de stare, o schimbare a calitatii trairii, practic in toate planurile. Apare o schimbare de stare la nivelul gandurilor, care conduce si la o schimbare a calitatii discursului: persoana nu mai acuza, nu mai judeca, nu mai ataca, nu mai interpreteaza. De asemenea traieste o schimbare la nivel comportamental: nu mai reactioneaza, nu mai respinge, nu mai consuma alcool, nu mai fumeaza…Gandul cel bun, cuvantul cel bun, fapta cea buna…astfel miscandu-se pe directia acceptarii si continerii a ceea ce se intampla in interior. Tot ceea ce se petrecea pe directia contrara incepe sa diminueze pana la disparitie. De fapt, persoana nu mai are ce sa compenseze, se produce pur si simplu o eliberare treptata de tensiunea acelor continuturi, pe care le refulase si reprimase. Sigur ca este nevoie de un efort consecvent, sigur ca vechile comportamente care au devenit obisnuinte si adevarate programe de functionare tind sa revina, dar in ultima instanta, pas cu pas, acestea incep sa se destructureze, incep sa-si piarda functia si asa cum traseele neuronale se fac tot asa se si desfac daca nu mai sunt intretinute. In fond, ele au persistat pentru ca au fost intretinute.
Mai mult, persoana nu se elibereaza doar de simptome; procesul de vindecare nu se limiteaza doar la dispritia simptomelor. Psihoterapia are acest obiectiv onorabil, care este stergerea simptomelor, dar persoana poate obtine mai mult, mult mai mult in lucrarea cu sine si anume intrarea intr-un proces de dezvoltare personala sau individuare. Ce este individuarea? In mod simplu spus, inseamna sa-ti dai masura si sa-ti valorifici talantii. Auzim uneori despre x sau y ca sunt niste oameni realizati. Pe de alta parte, z nu se simte realizat, nu este implinit. Sigur, putem vorbi despre realizare in sens material, profesional, familial, dar omul poate chiar mai mult decat atat. Poate sa devina creativ. X este un inventator, a gasit niste solutii remarcabile unor probleme dificile. Ceea ce a creat el se rasfrange pozitiv asupra vietii multor oameni. Prin implinirea lui, prin realizarile lui aduce un bine comunitar, dar nici macar asta nu este tot. Omul realizat, care isi implineste potentialul, este o fiinta care traieste cu sens, un sens profund, este o fiinta spirituala, ancorata in transcendenta, iar aceasta ancorare poate sa devina, intr-adevar, miza fundamentala.
In ce priveste conditia umana, putem vorbi despre trei paradigme de completitudine umana: geniul, eroul si sfantul. Petre Tutea spunea ca omul deplin nu poate sa fie decat sfantul. Intr-adevar, doar acesta este dispus sa renunte la cel mai mare bun pe care il poseda omul in aceasta lume si anume propriul ego. Geniul si eroul nu trebuie sa renunte la ego. Probabil multi dintre cei care au statuie in piata publica au plecat din aceasta lume cu un ego intact. Sfantul are o miza care transcende intotdeauna dimensiunea orizontala a vietii pentru ca ce vei face daca vei castiga aceasta lume, dar sufletul tau il vei pierde? Tot ceea ce inseamna Eu este lasat, iar asta este, intr-un anumit sens, sacrificiul suprem. Eroul este dispus sa renunte la propria viata, dar nu la ego. Geniul poate sa renunte la timpul lui, sa-si sacrifice viata pe altarul muncii, dar nu va renunta la ego.
Cand intelegem lucrurile in acest fel, este mai greu sa ne amagim. Nu mai inghitim gogosile oricui. Pentru ca in primul rand ne stim pe noi; ca suntem marcati de propriul ego. Putem sa ne asumam, astfel, sa nu mai proiectam si, in consecinta, sa-l putem vedea pe celalalt in drama lui, intelegandu-i rana, dar uneori si iluziile in care traieste. Intelegandu-ne propriile noastre compensari si manifestari ale egoului, putem sa vedem compensarile si egoismul celuilalt fara sa mai judecam.
***
Aceste miscari catre respingere sau catre acceptare tin de o serie de decizii pe care sunt invitat sa le iau clipa de clipa. Cum pot fi aceste decizii? Constiente sau inconstiente, automate sau deliberate. Care este cheia unei decizii constiente in directia acceptarii? Starea de prezenta! Starea de prezenta tine de un exercitiu constient si voluntar si astfel alegi sa-l faci sau sa nu-l faci. Alegi sa te vindeci…mai mult sau mai putin, mai superficial sau mai profund. Unul si acelasi tablou poate fi pictat intr-o luna sau in zece ani. Daca il pictezi intr-o luna, ai timp sa mai pictezi inca o suta in urmatorii zece ani. Daca nu, ai ales sa fii un pagubos. Suntem liberi!