Omul lui Dumnezeu și-a proiectat umbrele asupra celorlalti, găsind mai tot timpul motive să judece și să dea sentințe. În felul acesta, inima lui era incărcată mai tot timpul de resentimente. Începând o lucrare de tămăduire sufletească, a înțeles că, paradoxal, judecățile lui vorbeau mai mult despre el decât despre cei cărora le atribuia caracteristici dezonorante. Astfel, inima lui a început să se frângă și în ea a pătruns pocăința și smerenia. Un om al lui Dumnezeu se roagă Maicii Domnului: Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și preanevinovată și Maica …
