Deşi minciuna este probabil cel mai mare duşman al omului, acesta a ales să se folosească de ea încă de la începutul timpurilor, dar şi pe parcursul întregii istorii, în pofida consecinţelor dezastruoase pe care le-a avut. Minciuna a pervertit individul şi în ultimă instanţă a pervertit societatea în ansamblul ei, generând corupţie şi inechităţi strigătoare la cer. Orice regim tiranic, orice nedreptate socială şi orice dezastru istoric s-au întemeiat pe minciună şi ipocrizie. În minciună omul şi-a dospit propria pierdere de sine, propria boală şi nebunie. Toate patimile despre care vorbeşte tradiţia ies la suprafaţă şi se transformă într-o puzderie de păcate în condiţiile în care omul alege să întoarcă spatele Adevărului.
Având în vedere toate aceste consecinţe, de ce practicăm minciuna cu atâta consecvenţă şi nu renunţăm pur şi simplu la ea? Un motiv ar fi acela că adevărul nu este perceput întotdeauna ca fiind oportun pentru că uneori doare precum o incizie care eliberează corpul de puroi. De asemenea, minciuna este practicată şi pentru faptul că egoul nostru poate avea beneficii de moment. Când adevărul este greu de asumat, minciuna pare soluţia corectă pentru supravieţuire. Atunci când încercăm să ne apărăm imaginea de sine prin minciună, încercăm de fapt să supravieţuim. Da, practicăm minciuna atunci când adevărul ne periclitează interesele egoiste de moment, dar niciodată ea nu va putea fi o pârghie viabilă pentru creşterea noastră lăuntrică. Dimpotrivă preţul va fi o îmbolnăvire sufletească pe termen lung de care ne vom vindeca foate greu. Mai mult, atunci când alegi minciuna devii şi neîncrezător şi nu mai poţi avea încredere în oamenii bine intenţionaţi. Devii inevitabil singur, fără un sentiment de siguranţă firesc şi fără încredere în sine pentru că minciuna tulbură raporturile fireşti atât cu noi înşine, cât şi cu semenii şi cu lumea în general.
Minciuna poate îmbrăca diverse forme de manifestare, de la nivelul celei mai evidente caracteroze, pâna la formele subtile ale mecanismelor de apărare specifice nevrozelor noastre cotidiene. Putem nega anumite aspecte neconvenabile ale realităţii şi de asemenea putem proiecta asupra celorlalţi aspecte şi trăsături pe care le negăm la noi înşine. Facem toate aceste lucruri pentru a nu ne periclita o anumită personasau aparenţă dezirabilă, pentru că altfel ar trebui să ne confruntăm cu sentimente dureroase de umilinţă şi inferioritate. Până la urmă şi unele dintre convingerile noastre cele mai intime care ne limitează dezvoltarea sunt tot moduri de a ne minţi. Aceste convingeri apar undeva în istoria noastră de viaţă şi apoi ajung să ne ghideze existenţa neabătut, chiar dacă rezultatele sunt în mod evident negative. Indiferent de modul în care se manifestă toate aceste forme ale minţirii de sine, ele au în comun unele aspecte definitorii.
În primul rând o minciună neîndreptată ne va conduce într-un hăţiş de conflicte şi de confuzie. Gândurile care nu sunt întemeiate pe adevăr nu pot fi congruente cu nevoile noastre ontologic îndreptăţite şi prin urmare acestea nu pot fi satisfăcute. Astfel, aceste gânduri nu pot susţine binele, viaţa şi dezvoltarea noastră personală pentru că atunci când ne minţim pe noi înşine ne pierdem discernamantul şi putem comite orice eroare. Minciuna îmbolnăveşte sufletul la fel cum un virus îmbolnăveşte trupul. De fapt când ajungi să îţi bazezi existenţa pe minciună conştient sau nu, ai garanţia nefericirii.
O altă caracteristică a minciunii este că aceasta ne subminează încrederea şi stima de sine până la pierderea integrităţii personale. Uneori ne apărăm o poziţie de moment spunând minciuni dar niciodată minciuna nu va fi o pârghie viabilă pentru creşterea nostră lăuntrică. Cu cât minţim mai mult, cu atât ne pierdem încredere în semeni şi devenim din ce în ce mai izolaţi. Când minciuna s-a instalat în suflet, aceasta începe să ne ghideze viaţa.
Sinceritate şi ipocrizie în relaţia cu semenii
Ipocrizia este primul pas spre alienare pentru că adevărata comuniune implică să ne arătăm aşa cum suntem. A ne vindeca înseamnă printre altele să renunţăm la ipocrizie, uneori cu preţul durerii şi al abdicării egoului. Sigur, să recunosc că sunt ipocrit nu face din mine un sfânt dar mă ajută să fiu mai reţinut atunci când sunt tentat să văd doar ticăloşi în jurul meu. O clipă de sinceritate poate fi momentul fondator pentru a începe lucrarea noastră de însănătoşire. Curăţia inimii se face în adevăr. Bineînţeles că adevărul este uneori în situaţia de a se împotrivi şi astfel poate atrage ostilitatea, pe când ipocrizia ne permite să ne fofilăm fără să deranjăm prea mult. Pe de altă parte este imposibil să ajungi la destinaţie cu ipocrizia pentru că vocaţia ei este să ocolească la nesfârşit. Nu poţi să primeşti o adevărată susţinere din partea ipocriziei pentru că ea nu ştie să meargă pe drumul drept. Din păcate ipocrizia a ajuns norma timpurilor actuale, ceea ce arată că lumea a lăsat adevărul în urmă. Tânjim după intimitate, dar nu ne asumăm condiţiile acesteia.
Un lucru esenţial pentru a cunoaşte intimitatea este disponibilitatea de a fi sinceri pentru că doar aşa ne putem deschide inimile unii faţă de alţii. Sinceritatea ne permite să avem încredere unul în altul şi astfel putem construi în toate planurile vieţii. Experienţa intimităţii nu o putem cunoaşte decât atunci când ne-am eliberat de nesiguranţă şi de marile angoase care o însoţesc de cele mai multe ori. Această condiţie o putem dobândi doar printr-o asumare a tot ceea ce suntem, iar pârghia esenţială în acest proces este adevărul. Trecând prin frica de judecată şi asumându-ne adevărul a ceea ce suntem, fiinţa noastră se întregeşte şi se deschide către empatie, compasiune şi iubire.
Despre convingerile limitative şi procesul de vindecare
Singura şansă de vindecare a celui care se minte singur este să-şi pună în discuţie adevărul care îl ghidează în viaţă şi astfel să-i descopere precaritatea şi să renunţe la el. De cele mai multe ori, adevărurile care ne împiedică să avem o viaţă împlinită se exprimă sub forma gândurilor iraţionale şi a convingerilor limitative pe care le avem. Dorinţa de a mă vindeca şi a-mi schimba viaţa în bine nu reprezintă aproape nimic, dacă nu am determinarea să-mi schimb convingerile, să-mi prelucrez suferinţa şi să-mi modelez comportamente congruente cu nevoile mele profunde. O convingere care mă împiedică să mă adaptez la realitate şi să-mi împlinesc potenţialul este, în mod evident, limitativă sau chiar greşită. Convingerile îmi delimitează registrul funcţional, iar viaţa se derulează în limitele percepţiilor pe care acele convingeri le generează.
Ce sunt convingerile şi cum pot fi ele adaptate
Convingerile sunt baza noastră de înțelegere, suportul nostru de cunoaștere, dar și de decizie în raport cu acțiunile noastre. Acestea sunt adevărate forțe care ne ghidează comportamentul și ne influențează profund modul în care ne elaborăm deciziile, fiind o gândire cristalizată investită cu valoare de adevăr.
Convingerile și
deciziile pe care le elaborăm în raport cu acestea ne conduc
la scenarii previzibile în ceea ce privește viața
noastră. Aceste convingeri străbat ca un fir roșu povestea
vieții noastre, susținând moduri adecvate de satisfacere a nevoilor
fundamentale îndreptățite sau dimpotrivă, împiedicând într-o
măsură mai mică sau mai mare satisfacerea acestora și afectând
astfel calitatea vieții persoanei și împlinirea
acesteia.
O convingere rațională (adaptativă,
funcțională) este acea convingere congruentă cu nevoile
fundamentale îndreptățite și cu acele aspirații firești care ne
conduc la împlinire printr-o valorificare plenară a potențialului
personal.Convingerile iraționale sunt acele convingeri
investite cu valoare de adevăr, dar având în realitate un caracter
arbitrar, absolutist și limitativ, chiar dacă pot fi explicate prin
intermediul unor evenimente timpurii în contextul cărora au fost
elaborate. Aceste convingeri sunt expresia unor alegeri personale și
ne sabotează existența, de cele mai multe ori fără ca noi să
conștientizăm și să ne punem astfel problema validității
lor.
Lucrul cu adevărat important este că pot fi
schimbate!
Iată câteva exemple de convingeri negative:
Trăim într-o lume nesigură.
Succesul nu este pentru mine.
Sunt urmărit de ghinion.
Oamenii nu mă apreciază.
Mă poticnesc întotdeauna când sunt aproape de reușită.
În ce privește viitorul, mă aștept la ce este mai rău.
Femeile nu au nicio șansă.
Nu sunt suficient de bun.
Nevoile umane
Convingerile pe care le avem pot fi într-o stare de congruenţă sau dimpotrivă, de conflict, cu nevoile noastre fundamentale.
Nevoile umane sunt exigențe ontologice și de felul în care înțelegem să ne raportăm la ele depinde calitatea vieții, starea de bine și în ultimă instanță însăși viața noastră. Nesatisfacerea lor conduce la dezechilibru, la deficit, la frustrare, la suferință și chiar la moarte.
Căutăm permanent răspunsuri la aceste nevoi, dar aceste răspunsuri nu sunt întotdeauna adecvate, fiind uneori doar o compensare în captivitatea căreia cădem prin dezvoltarea unor dependențe și automatisme formate prin repetiție.
Ființa umană este un sistem complex a cărui funcționare depinde de satisfacerea unui întreg ansamblu de nevoi. Putem vorbi despre câteva mari categorii: nevoi biologice (fiziologice, neurologice), nevoi psihosociale și nevoi spirituale.
Iată câteva astfel de nevoi îndeobște recunoscute și care sunt exprimate la nivelul vieții cotidiene de majoritatea oamenilor:
Nevoia de a avea o bază de siguranță este trăită în copilărie ca nevoie de atașament sigur față de o persoană care oferă protecție (părinții, mama). Împlinirea acestei nevoi conferă un sentiment de siguranță și încredere în relația cu ceilalți și față de viață în general.
Nevoia de a fi autonom înseamnă a putea cerceta și explora lumea pe cont propriu, a avea inițiative, a călători etc. Împlinirea acestei nevoi este trăită ca sentiment de libertate în mișcare.
Nevoia de stimă/ respect de sine, de a fi o persoană valoroasă, a cărei împlinire este trăită ca certitudine că ești iubit, că ești o persoană de valoare.
Nevoia de a avea o identitate proprie înseamnă a sublinia ceea ce te deosebește de ceilalți, a putea să-ți oferi un răspuns clar la întrebarea cine sunt eu? Împlinirea acestei nevoi este exprimată ca mod unic de a fi în această lume.
Nevoia de a avea un sens și de a duce o viață semnificativă implică exersarea propriei vocații care se înscrie într-un context mai cuprinzător, transcendent. Împlinirea acestei nevoi este trăită ca sentiment de plenitudine în plan existențial.
Iată câteva moduri de a exprima convingeri adaptative în raport cu două dintre nevoile psihosociale de bază.
Nevoia de a avea
valoare. Această nevoie se poate regăsi în expresii precum:
Sunt
suficient de bun.
Am darurile mele pe care le pot exprima
într-un mod constructiv, creativ.
Pot să-mi aduc
contribuția mea.
Pot să ofer lucruri de
valoare.
Ceilalți pot beneficia de pe urma calităților,
cunoștințelor și competențelor mele.
Mă simt demn de
a fi iubit și știu că sunt oameni care mă apreciază și mă
iubesc, așa cum și eu îi iubesc pe ei.
Nevoia de a fi tu
însuți. Această nevoie se poate regăsi în expresii precum:
Știu
cine sunt, care este identitatea mea. Mă asum pe mine însumi.
Sunt
OK așa cum sunt, unic și irepetabil. Nu simt nevoia să fiu
altcineva.
Pot avea propriul meu proiect de viață.
Îmi
iau libertatea să aparțin acelui mediu sau acelei comunități față
de care trăiesc o afinitate profundă și în același timp să mă
delimitez de orice ofertă în care nu mă regăsesc și care nu mă
reprezintă indiferent de avantajele de conjunctură.
Procesul Înnoirii Minții, un model simplu de înțelegere a umanului
Pentru a realiza o stare de congruenţă între convingerile şi nevole noastre, propun un model pe care am ales să-l numesc Procesul Înnoirii Minţii. Procesul înnoirii minții propune un model simplu de înțelegere a umanului privind problemele care apar în viața noastră datorită convingerilor iraționale pe care ni le-am format. Aceste convingeri au implicații majore asupra deciziilor și comportamentelor noastre și implicit asupra felului în care înțelegem să ne satisfacem nevoile. De asemenea, emoțiile noastre sunt influențate direct de aceste convingeri.
Noi putem exercita un control ridicat asupra gândurilor și sistemului nostru de convingeri și, prin urmare, și asupra celorlalte condiții semnificative menționate mai sus: nevoi, comportamente, emoții. Modelul are în vedere raporturile care se stabilesc între aceste dimensiuni esențiale ale umanului și implicațiile care apar în ceea ce privește funcționarea persoanei.
Calitatea vieții se reflectă în mod fundamental în calitatea trăirii care implică relațiile dintre convingeri, nevoi și comportamente și felul în care sunt acestea reflectate la nivel emoțional. Aceste elemente formează practic un sistem, fiecare componentă fiind în raporturi de influență cu toate celelalte. Înțelegerea modului în care acestea interacționează unele cu altele ne va ajuta să punem bazele unei schimbări benefice în viața noastră.
Diagrama CNCE (convingeri, nevoi, comportamente, emotii)
Tot acest sistem de relații îl putem reprezenta cu ajutorul unei diagrame – diagrama CNCE. Această diagramă ne permite să ne reprezentăm raporturile care se stabilesc între:
• convingeri și
comportamente/acțiuni
• convingeri și nevoi
• nevoi
și comportamente/acțiuni
De asemenea, luăm
în considerare raporturile care se stabilesc între emoții, pe de-o
parte și convingeri, comportamente/ acțiuni și nevoi, pe de altă
parte.
Procesul central pe care îl avem în vedere în
gestionarea acestui adevărat sistem, priveşte gândirea,
convingerile noastre, iar calitatea trăirii, emoţiile,
afectivitatea în general, reprezintă un răspuns care indică în
mare măsură calitatea acestei gestiuni, calitatea adaptării
personale la evenimente, la realitatea înconjurătoare şi la
cerinţele lăuntrice.
Emoţia, trăirea afectivă, este conectată cu gândurile, imaginaţia, nevoile şi comportamentele noastre, creând un adevărat sistem. Toate aceste elemente se află într-o influenţă reciprocă permanentă.
Putem spune că emoţiile, stările noatre afective, se află undeva la intersecţia nevoilor cu interacţiunile sociale/mediul şi de asemenea cu atitudinile şi convingerile pe care le avem despre propria persoană, ceilalţi, lume şi viaţă în general.
Gândirea,
convingerile, la rândul lor, ne influenţează deciziile, emoţiile,
acţiunile şi modul în care ne raportăm la nevoi.
Comportamentele,
activitatea reprezintă un punct de întâlnire între convingerile
şi motivaţia care impulsionează acţiunea. Ele sunt un răspuns pe
care îl dăm cerinţelor vieţii, nevoilor noastre. De asemenea,
regăsim aici diverse stări emoţionale.
Putem vorbi de acţiuni adaptative în măsura în care între gândire, convingeri, nevoi şi emoţii există congruență prin raportarea la exigenţele mediului şi la specificul situaţiilor în care ne aflăm. Miza cea mai importantă a acestei gestiuni este legată de satisfacerea trebuinţelor noastre, de împlinirea aspiraţiilor şi potenţialului pe care îl avem.
Vindecarea sufletească – o perspectivă spirituală
Sigur, când adevărul este greu de asumat, minciuna pare soluţia corectă pentru supravieţuire. Totuşi, doar adevărul ne permite să evoluăm. De aceea mărturisirea este întotdeauna binevenită pentru a ieşi din marasmul pe care îl aduce cu sine minciuna. Adevărul ne oferă întotdeauna şansa eliberării – chiar dacă uneori este dur – pe când minciuna ne afectează integritatea sufletească. Una dintre puţinele situaţii care pot justifica minciuna este atunci când aceasta mă ajută să evit suferinţa unei persoane pe care un anumit adevăr ar putea să o distrugă sau nu ar aduce nici un bine. Oricum, sinceritatea este premiza vindecării sufleteşti pentru că astfel persoana îşi asumă curajul de a trece prin durere şi umilinţa. Cu ajutorul sincerităţii scoatem la lumină păcatele, care prin mărturisire şi pocăinţă pot fi iertate. Prin sinceritate, omul devine congruent cu sine şi astfel se eliberează de nevroză.
Mărturisirea sau spovedania, ca început al procesului de vindecare sufletească, este un exerciţiu al adevărului în care ne asumăm scăderile jalnice ale fiinţei noastre şi primim astfel şi ruşinea care o însoţeşte. Tocmai această ruşine care periclitează grandoarea egoului nostru este parte a preţului pe care trebuie să-l plătim pentru a ne redobândi integritatea. Ce este de fapt, această integritate şi în ce constă procesul de vindecare spirituală? În mod esenţial, este vorba de unitatea cu Dumnezeu şi comuniunea cu Acesta. Mărturisirea şi lucrarea pocăinţei sau metanoia îi permite sufletului să se vindece, iar procesul propriu-zis de psihoterapie înseamnă lucrarea de întoarcere la unitatea şi comuniunea cu Dumnezeu.
În tradiţia creştină, vindecarea şi psihoterapia sunt asociate întotdeauna cu dreapta credinţă, implicit cu teologia şi are în vedere în ultimă instanţă, mântuirea. Prin urmare, o viaţă tămăduită este o viaţă trăită după Dumnezeu, în Duhul Sfânt, Duhul Adevărului. În rugăciunile noastre cotidiene începem cu Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre. Orice lucrare o începem cu această rugăciune pentru că însuşi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite (Rom. 8-26) Orice lucrare spirituală pe care o facem se întemeiază pe dogma Sfintei Treimi, adică se face În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.
Lucrarea fundamentală pe care o avem în vedere este curăţirea noastră de păcate, condiţie care ne ţine departe de Dumnezeu şi într-o stare de întunecare a minţii. Prin minciună ne anulăm posibilitatea îndreptării la care contribuie mărturisirea şi pocăinţa. Mai mult, prin cultivarea minciunii, ajungem la situaţia tragică de a nu mai fi conştienţi de cele rele. Trăim un timp în care răul a ajuns chiar normă socială. Unele partide se legitimează în alegeri prin promovarea unor modele de vieţuire alienate şi alienante. Ori renunţarea la firesc ne face să cădem din comuniunea cu Dumnezeu. Prin aceste abateri se ajunge la întunecare şi boala minţii, o minte care devine astfel animalică sau chiar demonică. Rămânând în minciună, cultivăm practic, o stare de întunecare în toate planurile vieţii: psihologic, social etc.
Lucrarea spovedaniei este începutul unui proces de vindecare – fiind considerată intrarea în Biserică a persoanei – care continuă apoi cu rugăciunea de iertare şi împărtăşania. Pe măsură ce sunt mărturisite, rănile căpătate pe parcursul vieţii încep să se vindece, iar omul să se curăţească. Sigur, aici ne confruntăm cu două probleme: calitatea spovedaniei, care trebuie să fie cât mai autentică, dar şi cu necesitatea ca preotul să fie un om duhovnicesc. Doar aşa ne putem elibera de patimi şi să primim iertarea păcatelor. De fapt, eliberarea de patimi echivalează cu iertarea păcatelor şi vindecarea propriu-zisă.
Tot aşa cum în terapia psihologică şi chiar în coaching este nevoie de un terapeut/acompaniator experimentat pentru a ne putea conştientiza, invalida şi schimba convingerile limitative care ne împiedica să ne realizăm potenţialul, la fel este nevoie şi în lucrarea duhovnicească de un gheronda luminat care să fie pentru noi un îndrumător fără greşeală. Întoarcerea omului la frumuseţea cea dintâi sau la starea de îndumnezeire este ţinta pe care o avem în lucrarea cu duhovnicul. Acesta este continuator al operei lui Hristos, Vindecătorul lumii, care a unit în Persoana Lui atât firea dumnezeiască cât şi firea omenească. Pe temeiul întrupării, morţii şi învierii Mântuitorului se realizaează şi restaurarea fiinţei umane şi în aceasta se face şi împreună lucrare cu duhovnicul, care continuă opera lui Hristos pentru întoarcerea la comuninuea cu Dumnezeu şi la îndumnezeirea omului. În ultimă instanţă, toată lucrarea care se face în Biserică – Sfintele Taine, asceza şi viaţa liturgică – are drept miză fundamentală vindecarea omului. Astfel, putem înţelege creştinismul şi întreaga teologie bimilenară a Tradiţiei ca fiind o adevărată ştiinţă terapeutică.
Îndreptarea şi vindecarea omului nu sunt lucruri uşoare, de aceea îndrumătorul trebuie să fie el însuşi vindecat. Mai mult decât atât, este necesară o împreună lucrare cu harul. De asemenea, este important să fim atenţi în lucrarea personală, la starea propriei minţi, la gândurile pe care le avem şi să facem permanent o lucrare de îndreptare şi curăţire. Ştim de la Părinţi că aşa cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa. Când mintea este întunecată, atunci omul este stăpânit de patimi, iar când mintea este luminată ne eliberăm de acestea. Acest parcurs de la întuneric la lumină necesită o adevărată ştiinţă practicată cu smerenie şi dragoste. Ca un adevărat medic, duhovnicul experimentat este capabil de o evaluare corectă a bolii, stăpânind în acelaşi timp şi un model terapeutic, care să conducă persoana acompaniată la sănătate duhovnicească prin luminarea minţii şi eliberarea de patimi.
Este important de subliniat că nu orice preot care spovedeşte stăpâneşte şi metoda care să-l vindece pe om şi să-l conducă la îndumnezeire. Aceasta este o realitate pe care o subliniază chiar unii ierarhi ai Bisericii. Iată ce spune în acest sens mitropolitul H. Vlachos:
Părintele duhovnic, pentru a-l vindeca pe om, are nevoie pe de-o parte să săvârşească Taina Sfintei Spovedanii, iar pe de alta să cunoască metoda smereniei ortodoxe şi astfel să-I conducă pe fii săi duhovniceşti spre luminarea minţii, cuprinsă de întuneric. Pentru ca un medic al trupului să fie considerat medic specialist trebuie să cunoască trei lucruri: primul, să poată da un diagnostic corect al bolii, al doilea, să ştie bine ce înseamnă sănătate, adică să ştie bine unde-l conduce pe om, al treilea, să cunoască modurile de terapie care îl vor conduce pe om de la boală la sănătate. Aceasta este valabilă şi pentru medicul duhovnicesc. Trebuie să facă o corectă diagnosticare. Cu alte cuvinte trebuie să cunoască de fiecare dată lucrarea patimii şi să aibă posibilitatea de a cunoaşte întunericul minţii. Atunci trebuie să ştie din experienţă unde îl va conduce pe om. Şi după cum se ştie, sănătatea duhovnicească este luminarea minţii, omul ajungând astfel la vederea lui Dumnezeu. De asemenea, trebuie să cunoască metoda potrivită pe care o va folosi pentru a-l îndruma pe cel care şi-a întunecat mintea din cauza păcatului, la vederea lui Dumnezeu, drept care va trăi atunci ceea ce se numeşte “asemănarea cu Dumnezeu”. Pentru a avea această cunoştinţă, duhovnicul trebuie să deţină o experienţă personală sau cel puţin să exercite şi să urmărească metoda tradiţiei ortodoxe.
De aceea putem afirma că există două feluri de terapeuţi. Primul, acei duhovnici care spovedesc, dar în acelaşi timp cunosc şi metoda terapeutică ortodoxă şi ştiu să-l vindece pe om, adică să-i dea viaţă şi să-i lumineze mintea cea cuprinsă de întuneric şi să-l conducă spre îndumnezeire. Al doilea sunt spoveditori care săvârşesc Taina Sfintei Spovedanii într-o atmosferă juridică, adică îl simt pe Dumnezeu mâniat din cauza săvârşirii păcatului, drept care urmăresc să împace dreptatea dumnezeiască sau cel puţin fac această lucrare într-un mod moralist. Când creştinul le spune că a furat, aceştia se limitează la a face o analiză a motivului pentru care să nu furăm şi îl îndeamnă să nu fure. La fel fac și cu celelalte păcate. Acești duhovnici nu au cunoștință, însă, despre întunecarea minții, care îl conduce pe om la furt și spre comiterea oricărui pacat și de asemenea nu au cunoștință de modul cum să-l ajute pe creștin să-și lumineze mintea și să-l conducă spre îndumnezeire. De aceea creștinii rămân nevindecați, săvârșesc aceleași păcate și(sau) izbutesc să scape de anumite păcate trupești și apoi sfârșesc în suficiență de sine, deoarece nu cunosc că trebuie să ajungă la luminarea minții. Sau sunt cuprinși de dezamăgire și se deznădăjduiesc pentru că rămân nevindecați.
Astfel, putem spune că vindecarea omului se întemeiază pe o știință profundă, pe o implicare în cunoștință de cauză cu un duhovnic experimentat și în mod esențial pe mila lui Dumnezeu și prezenta acestuia în lucrarea de tămăduire.
Acelasi H. Vlachos afirma ca terapia omului sa se facă cu sfinții, așadar prin niște moduri adevărate (…) Este necesară terapia făcută cu înțelepciune deoarece condițiile în care trăiesc oamenii sunt diferite. Sunt oameni căsătoriți sau necăsătoriți, cei din mănăstiri și pustnicii, există cei ce sunt cercetați de Dumnezeu și cei ce au certitudinea Lui și cei ce înnaintează spre vederea lui Dumnezeu etc. Fiecare dintre aceștia are nevoie de o terapie și o conducere analoagă. Și după cum trupurile se vindecă diferit, la fel și sufletele (…) pe unii îi vindecă cuvântul, iar alții se vindecă prin modele, unii au nevoie să fie stimulați de cineva, iar alții au trebuință de căpăstru. Unii sunt înceți către bine și trebuie îndemnați prin cuvânt, alții sunt mai fierbinți decât media, pe care trebuie să-i înfrânăm. Unii se vindecă prin laudă, iar alții prin mustrare, amândouă, însă, la timpul potrivit. Unii se îndreaptă prin rugăciune, iar alții prin suportarea unor greutăți (…) În metoda terapeutică ortodoxă nu este de folos pentru toți același medicament (…) Același medicament se dovedește în același timp folositor și vătămător. Unei anumite categorii de oameni îi este de folos un anumit medicament, în timp ce altei categorii îi este de folos un altul.
Chiar și în contextul unei abordări duhovnicești, lucrarea terapeutică nu se realizează exclusiv în relația penitent (ucenic) – preot. Mulți oameni îmbunătățiți, cu darul tămăduirii, nu au fost preoți. Un exemplu recent în acest sens este chiar Sf. Paisie Aghioritul, simplu monah în Muntele Athos. Este bine cunoscută lucrarea minunată a acestui om simplu, care este o lumină pentru noi toți, de la Vlădică până la opincă. Din fericire, cuvintele lui au fost consemnate într-o serie de volume, traduse și în limba română.
Mai mult decât atât, procesul de vindecare poate beneficia de lucrarea binecuvântată a unor terapeuți laici. Astfel, terapeutul laic – și mai nou, coachingul ca proces – își poate aduce contribuția lui chiar și într-un context duhovnicesc, făcând o parte din lucrare în spiritul diaconiei și al preoției universale, instituită chiar de Biserică. A susține o persoană să se elibereze de conflictele nevrotice și să adopte atitudini care să promoveze binele și viața și care astfel își poate pune în valoare talanții, poate fi chiar o lucrare cu semnificație duhovnicească, fiind în același timp conștienți de prezența și lucrarea Duhului Sfânt în procesul de vindecare, având în vedere că Dumnezeu lucrează prin oameni, preoți sau nu.
Specialiștii laici în psihoterapie și coaching pot reprezenta o adevărată binecuvântare atunci când lucrarea lor este făcută cu discernământ, smerenie și dragoste. Această lucrare a specialiștilor laici poate fi cu atât mai utilă cu cât competențele preoților în materie de psihoterapie sunt mai reduse. Nu mai vorbim de timpul limitat al multora dintre ei, care nu le permite să facă o lucrare terapeutică profundă. Rolul psihologului, terapeutului și coach-ului și-a dovedit cu prisosință utilitatea și trebuie să fii rău intenționat sau ignorant ca să negi asta. Din nefericire mai sunt încă unii preoți și teologi de cabinet înverșunați împotriva psihologilor și altor specialiști laici, tot așa cum un segment din populație își manifestă înverșunarea împotriva prelaților.
Invit la o împreună lucrare în duhul Cuvântului Mântuitorului: fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. O pace întemeiată pe adevăr care covârșește orice minte (Filipeni, 4,7)
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, Bucureşti, 14 şi 21 martie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”
Ateliere de dezvoltare personală
Cărţile pot fi comandate la tel. 0722.716.075 (apel sau mesaj)
