Despre nemulţumire şi sentimentul de abandon (secvenţe de atelier)

Transcrieri din seria Seminariilor ‘Măiastra’

– Am observat în ultima vreme că de câte ori plec de la părinți, am niște somatizări puternice. Mă cuprinde amețeala, am dureri de cap, stări de vomă… și o senzație de gol pe care nu mi-o explic. Am senzația asta că mă simt abandonată, singură, deși decizia a fost a mea de a nu locui cu ei și de a sta în București.
După ce am ajuns acasă la mine, pur și simplu, m-a cuprins disperarea: că sunt singură și neputincioasă. Cel mai rău era că mă simțeam abandonată, că toată lumea m-a părăsit…

– Da, e dureros, cu atât mai mult cu cât “toată lumea” suntem, de fapt, noi. În realitate, este vorba de noi. Numai că eu nu îmi dau seama că la nivel inconștient, mă resping pe mine sau îi resping pe ceilalți și-atunci proiectez, zic că toată lumea mă respinge. În tine încă există această atitudine de respingere față de tine. Problema ta nu este că ești singură. Problema este că nu te accepți pe tine și da, intr-un fel, nici pe ceilalți nu-i accepți. Este normal, că dacă nu te accepți te simți abandonată, nu? Precum în cazul unui copil căruia îi spui ”Pleacă de-aici! Ești inacceptabil”. Păi, cum o să se simtă? O să se simtă abandonat, o să se simtă respins, o să se simtă singur. Încă nu am înțeles că de cele mai multe ori lucrurile și problemele depind de noi. Sunt ale noastre. În interiorul nostru. Nu e vorba de alții. E vorba de noi. Problema nu e că nu mă acceptă ceilalți , ci că nu mă accept eu. Nu e vorba că alții mi-au zis mie anumite lucruri și eu m-am simțit rănit. Realitatea este că eu singur m-am rănit, luând drept adevăr acele lucruri.

Tu încă n-ai făcut pace cu tine. Încă nu te-ai acceptat. Nu ești suficient de ok pentru tine.

– Da, n-am fost suficient de ok pentru că nu știu să fac o grămadă de lucruri. Trăiesc un conflict puternic pentru că, într-adevăr, nu accept multe lucruri la mine.

– Va fi important să te accepți pe tine cu ceea ce poți tu. „Nu sunt ok decât dacă” generează o permanentă stare de condiționare și de tensiune. Am mai spus și repet: lucrurile pe care nu le știu și nu pot să le fac, sunt incomensurabil mai multe și mai mari decât alea pe care le știu și pot să le fac. Prin urmare, nu de nu știu ce condiționare depinde faptul de a fi ok.
Faptul de a fi ok nu ține de competitivitate, de nu știu ce competențe speciale, ci de disponibilitatea fundamentală de a mă accepta. Deci tu și noi ne punem într-un raport de opoziție cu însuși Creatorul. Adică îi facem reproșuri indirecte, că ai făcut o treabă nu prea bună. Doamne, nu prea te-ai descurcat în anumite situații. Ai și tu scăderile tale. Uite, de exemplu, în cazul meu nu prea ți-a ieșit. Noi, de fapt asta spunem și tu asta faci. Ai o stare de îndârjire față de tine și față de viață. Oricum o dăm, nu e bine. Nu e suficient. Nu e ce trebuie.

Tu nu te primești pe tine acasă. Adică, să îți dai voie să te locuiești pe tine. Să-ți iei, cum se zice, locul în viața ta. Acesta este așezământul sau formatul cel mai bun pentru ca tu să crești. Ai fi vrut să fii genială și să te pierzi?
Ai făcut multe lucruri bune în viața ta, sunt lucruri importante pe care le-ai realizat. Ai putea să mulțumești pentru tot ce ai primit, pentru tot ce a adus bun Dumnezeu în viața ta? Faptul că eu mai am niște conflicte cu mine, niște probleme nerezolvate, asta nu exclude să am mulțumire față de tot ceea ce am și față de tot ceea ce mi-a dăruit Dumnezeu. Să-mi asum integralitatea ființei mele. Inclusiv partea aceea din ființa mea care încă este într-o stare nevrotică și așteaptă să o integrez.

Ești sănătoasă, poți să te miști, poți să te plimbi, poți să râzi, poți să mănânci înghețată. În fond, nu-ți lipsește nimic ca să fii fericită. Poți mulțumi pentru asta?

– Da, pot mulțumi și chiar o fac.