Principii universale ale schimbării. Umbra şi credinţele iraţionale (1)

Transcrieri din seria Seminariilor “Măiastra”

În contextul credinţelor iraţionale noi suntem nişte persoane care ştiu. Noi ştim cum e cu viaţa asta… Oamenii care susţin o credinţă sunt oameni competenţi, nu sunt oameni care nu ştiu. În contextul acesta vorbim despre o poziţie chiar de autoritate. Ştiţi, copilul nu ştie. De aceea, copilul, în sensul autentic, este liber. Trăieşte în mod liber momentele, trăieşte în mod liber relaţiile, trăieşte în mod liber emoţiile. Şi viaţa este o succesiune de momente, este o succesiune de trăiri, lucrurile vin şi trec. Şi viaţa se împrospătează, se înnoieşte, cu fiecare moment. În felul acesta, viaţa e frumoasă. La vitta e bella.

De aceea Mântuitorul ne recomandă să ne întoarcem la această stare de a fi copii. O stare de ingenuitate, o stare de puritate, o stare de prezenţă, de spontaneitate, de disponibilitate pentru viaţă. Într-un asemenea context nu există credinţe, există pur şi simplu viaţă. Şi există un sentiment de protecţie. Te simţi apărat şi te poţi adapta spontan vieţii, pur şi simplu, aici şi acum. Ce se întâmplă însă la un moment dat? Vin adulţii, care au uitat, sărmanii, că au fost şi ei odată copii, şi încep să ne livreze programe de gestiune: ce ai voie şi ce nu ai voie, ce e corect şi ce nu e corect. Acesta este un context, e contextul princeps, în care se construiesc credinţele şi se construieşte umbra. Ce nu ai voie devine umbră.

Felul „neadaptat” după care răspunzi realităţii: „nu trebuie să faci aşa” ,”aici ai greşit” ,”eşti o fetiţă rea, pentru că ai mâncat mai multe prăjituri decât trebuia”, „eşti o fetiţă rea pentru că ai cerut mai multe fresh-uri decât trebuia” şamd. Acesta este contextul în care se creează credinţa iraţională. Nu sunt suficient de bun, ceva nu este în regulă cu mine, pentru că am vrut mai multe fresh-uri. Era suficient un fresh. Deci dacă tu ai vrut două fresh-uri, dacă ţi-a fost sete şi după al doilea, ceva nu este în regulă cu tine. Şi ăsta e temeiul de la care pleci în viaţă: că ceva nu este în regulă cu tine. Şi dacă mai iei şi vreo două zeci de mii de caiete în cap, este „clar” că ceva nu e în regulă cu tine.

Şi pe urmă poţi să faci doctorate şi masterate câte vrei tu, e ca şi cum ai striga la tonomat să-şi schimbe melodia. El îşi va pune în continuare melodia lui. Oriunde îl iei: poţi să-l pui într-o bodegă, tonomatul respectiv, sau poţi să-l duci la academie. Deci contextul devine irelevant: el îşi va cânta melodia lui. Şi viaţa ta va fi o viaţă de tonomat. Sigur, asta este varianta un pic mai pesimistă. Dar cât se poate de realistă în contexul în care, să zicem, alegi să nu faci nimic cu programul tonomatului. Atât timp cât nu te atingi de el, poţi să-l plimbi de colo-colo, el îşi va pune melodia lui. Asta e. Bagi moneda şi cântă ce are. Vorbesc foarte serios: ăsta e programul mental care s-a stabilit cândva. Dar este de dorit şi poate fi schimbat.