Transcrieri din conferinţa ‘Personalitatea – lumini și umbre’
Este un moment salutar acesta când simţi că eşti varză cu totul, în sfârşit, eşti la pământ, în sfârşit, simţi pe deplin că te-ai ratat, viaţa ta e un dezastru, nu mai ai niciun orizont, tot ce-ai crezut e o mare tâmpenie, uite unde ai ajuns.
Este un moment salutar, un moment de generozitate al lui Dumnezeu pentru om, pentru că acest eu condiţionat, dragii mei, nu are orizont ontologic. Pur și simplu, tot ceea ce poate să îţi ofere este supravieţuirea. Ori măsura omului nu este măsura animalului. De ce ţinem noi cu dinţii de această măsură care nu este a noastră?! Măsura omului este transcendenţa. La un anumit nivel este vorba de transcendenţa eului condiţionat nevrotic.
Trecerea de la eul condiţionat nevrotic la eul liber congruent se face printr-un colaps, printr-o prăbuşire. Evident, această dramă poate să fie o dramoletă sau o dramă cât casa. Adică de la starea aia de disconfort pe care o trăieşti când ţi se spune „dă-te un pic mai încolo”, până la cea mai dramatică formă de colaps a egoului care este psihoza acută, adică este acea stare în care persoana aparent îşi pierde minţile de durere, în care tot ceea ce este interior se bulversează, se fragmentează, explodează. Aceste catastrofe majore sunt mai rare, iar manifestarea într-o formă psihotică, adică de „nebunie” cum s-ar zice în termeni colocviali, este şi mai rară.
Acești oameni pot trăi o transformare profundă dacă sunt abordați cu grijă și discernământ. În momentul de faţă începe să existe o preocupare deosebită privind această formă de psihoză acută care în esenţă nu este altceva decât un proces profund de reînnoire a vieţii. Știu că este provocator ce spun.
Din păcate, uneori problema lor ajunge să se cronicizeze datorită unei intervenţii inoportune. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu multe persoane anxioase care ajung să consume anxiolitice şi în loc să-şi trăiască travaliul emoţional, îşi îngheaţă travaliul emoţional. Şi atunci sigur acest status quo trebuie susţinut cu o cronicizare a tratamentului medicamentos. Se întâmplă frecvent acest lucru.
Sigur, nu este singura formă de a trata inadecvat un proces de transformare interior. O dependenţă oarecare, un substitut oarecare poate să ţină locul de chimioterapie. Persoana nu ia medicamente ca să-şi inhibe anxietatea, în schimb consumă alcool şi devine dependent de alcool.
Această dependenţă are o anumită funcţie, să menţină o stare tolerabilă pe dinăuntru, dar care încet-încet, paradoxal, devine intolerabilă prin consecinţele ei. Şi atunci sigur că persoana va trebui să renunţe la dependenţă, dar lucrul ăsta e dificil, pentru că trebuie să se confrunte tocmai cu ceea ce a încercat să evite atâta timp. Nu este uşor. Persoana ajunge să cunoască lucrurile astea în ordine intelectuală, în ordine teoretică, uneori are şi instrumentele la îndemână, dar amână procesul, nu e momentul„lăsaţi-mă să mă mai gândesc, vreau să îmi iau un timp”. Sigur, omul este liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Şi trec anii, iar anumite oportunităţi existenţiale s-au dus definitiv, adio. Sigur, îţi poţi câştiga sufletul, dar anumite oportunităţi existenţiale în această lume s-au dus, pentru că nu mai poţi să faci tu la 45 de ani ce puteai să faci la 25, iar atunci va trebui să accepţi această nouă realitate a vieţii tale şi să te schimbi, să te înnoieşti în condiţiile actuale.
Ar fi fost altceva dacă te-ai fi schimbat acum 20 de ani, dacă ţi-ai fi asumat travaliul cu umbra, dacă ţi-ai fi asumat travaliul cu frica, dacă ţi-ai fi asumat travaliul cu propria durere. Nu e niciodată prea târziu, totuşi condiţiile s-au schimbat. Să ne înţelegem. Şi-atunci anumite regrete vor trebui şi ele prelucrate, un sentiment al părerii de rău va trebui şi el prelucrat şi tot ceea ce este nevoie să prelucrezi în viaţa ta în momentul de faţă. Asta-i realitatea.
Procesul integrării umbrei înseamnă trecerea de la eul condiţionat nevrotic la eul liber congruent într-un mod mai suportabil, puţin câte puţin sau chiar în moduri radicale de colaps al egoului când simţi că practic îţi fuge pământul de sub picioare.
Sigur, există și situaţii extreme. De cele mai multe ori, însă, lucrurile nu îmbracă o asemenea formă, dar nu poate să nu te doară, nu poţi să-ți schimbi viaţa rămânând în acelaşi timp într-o stare deplină de confort. Nu se poate. În momentul în care faci pasul în afara acestor zone vei avea o experienţă a angoasei, dar ţi-o vei asuma, vei avea o experienţă a durerii, dar ţi-o vei asuma, şi-atunci vor interveni anumite procese de integrare, un anumit conţinut va fi integrat în conştiinţă, iar tu vei deveni mai limpede cu viaţa ta. Pentru că, sigur, până la urmă asta este miza, să integrăm aceste conţinuturi.
Trecerea la eul liber congruent este însoţită de un sentiment de libertate, persoana ajunge să trăiască o congruenţă lăuntrică, adică o stare de acord, nu mai este în conflict, este în acord. Nu mai este despărţită în sine, este un întreg şi viaţa începe să fie bună nu doar cu unele, ci începe să fie bună cu toate ale ei, cu condiţia ta imperfectă, cu trecutul tău lamentabil. Da, viaţa începe să fie bună şi începi să te bucuri de ea.
Şi tot ceea ce înseamnă viaţă, energie, resurse, creativitate încep să iasă la suprafaţă şi începi să le exprimi şi asta se întâmplă în eul liber congruent, în care persoana începe să-şi construiască atitudini constructive„sunt ok aşa cum sunt, sunt o persoană cu resurse”.
Pesoana dezvoltă percepţii adecvate, comportamente adaptative, iar rezultatele sunt satisfăcătoare, pe măsură. Persoana este congruentă cu nevoile şi experiază la nivel fundamental o stare de bine.
*
În esenţă, parcursul de la eul condiţionat nevrotic sau conflictual la eul liber congruent implică un proces de integrare a umbrei care are în vedere asumarea unor conținuturi lăuntrice respinse, dar şi o catastrofă a egoului, o catastrofă tranzitorie bineînţeles, dar inevitabil dureroasă cel puțin în anumite momente. Această trecere echivalează cu un proces de înnoire a propriei identităţi. Procesul integrării umbrei este o componentă a înnoirii vieţii.
Cam aşa am putea spune pe scurt şi sintetic despre ce este vorba în acest proces de trecere de la eul condiţionat nevrotic la eul liber.
Altfel spus, integrarea umbrei este o experienţă a înfrângerii personale. Înseamnă să te laşi înfrânt. De cele mai multe ori experienţa înfrângerii este o experienţă copleşitoare şi umilitoare. De aceea, de foarte multe ori oamenii preferă să moară în ordine fizică decât să le moară egoul. Gândiţi-vă la acea practică stupidă a provocării la duel. Oameni care fuseseră vexaţi îşi provoacă adversarul la duel pentru a-şi păstra cum spuneau ei, onoarea. Onoarea, onoarea, onoarea! O stupiditate, în fond. Un eu nevrotic foarte puternic care nu poate să accepte înfrângerea.
Să ştiţi că de cele mai multe ori şi noi suntem în aceeaşi condiţie.Nu mai folosim spada, nu mai folosim pistolul, dar ne îndreptăţim cât cuprinde tocmai pentru a nu intra în contact cu această experienţă penibilă, cu această experienţă dureroasă a înfrângerii trăite ca umilinţă insuportabilă.
Este unul dintre motivele pentru care rămânem pentru tot restul vieţii nevindecaţi, cu un potenţial enorm nefolosit de care nici măcar nu mai suntem conştienţi, pentru că talanţii noştri sunt undeva în spatele acestui ego. Talanţii noştri încep să iasă la suprafaţă, să se pună în lumină în celălalt plan fundamental al funcţionării noastre, în eul liber congruent, acolo unde îţi permiţi să fii tu însuţi aşa cum eşti, cu toate ale tale.
Va urma…
Seminarul “Procesul Înnoirii Minții”, București, 2 şi 9 noiembrie
Seminarul “Procesul Înnoirii Vieţii”, București, din 16 septembrie
Ateliere de dezvoltare personală